Cum să trăieşti alături de o persoană obsedată de control?

  ... și câteva explicații posibile pentru atitudinea ei.

Este greu să trăiești cu oamenii care controlează - cu sfaturile lor constante, rutine rigide, și programări; ca și cum ar conduce de pe bancheta din spate și cererile lor în sensul că mașina de spălat vase trebuie să fie încărcată într-un anumit fel, iar uneltele din garaj puse din nou pe cârlige corespunzătoare. Ei sunt obsedați și programează fiecare minut la masa de Crăciun cu săptămâni în avans, și devin iritabili sau furioși atunci când planurile lor sunt perturbate sau ceilalți nu reușesc să urmeze tot ceea ce au planificat ei.

Iată câteva perspective asupra mintea unei persoane obsedate de control:

Nu e vorba de control, este vorba despre anxietate.

Deși există unele persoane care controlează deoarece ele dețin puterea sau se simt îndreptățite și se așteaptă ca lumea să meargă pe calea lor, pentru cei mai mulți oameni care controlează este vorba de anxietate. Controlul este o soluție proastă, dar nu reprezintă problema. Deseori, astfel de oameni au crescut într-un mediu haotic, sau cu părinți anxioși sau chiar abuzivi. Pe măsură ce copiii cresc, luând exemplul părinților lor, devin hipervigilenţi pentru a face față situațiilor-mereu în alertă, anticipând întotdeauna probleme.

Controlul și planificarea de dinainte, știind ce se va întâmpla, știind ce fac alții, stăpânii rutinelor și regulilor reduce anxietatea lor și face mediul lor mai sigur emoțional. Când totul este planificat, lucrurile rele nu se pot întâmpla chiar atât de ușor.

Cei care controlează nu se văd, de obicei, pe ei înșiși ca fiind așa.

Cel mai adesea ei se gândesc la ei ca având "bun simț", ca"fiind responsabili" sau pur și simplu "planifică de dinainte", "stabilesc prioritățile", "sunt de ajutor" (în special atunci când dau sfaturi) sau "fac ceea ce se așteaptă." Frustrarea lor vine atunci când ceea ce este atât de evident și/sau important pentru ei nu este atât de evident și/sau important pentru cei din jurul lor.

Sunt autocritici.

Critica pe care o fac la adresa cuiva este, de multe ori, critica pe care ei înșiși şi-o fac la adresa lor. Nevoia lor de a rămâne în control asupra lucrurilor nu exclud posibilitatea de a o da în bară, iar pentru asta ei se auto-blamează

Ei au probleme cu schimbarea.

Mulți dintre oamenii care controlează știu luni, ceea ce o să facă sâmbătă. Dacă le spui sâmbătă dimineața că fratele tău o să vină la cină, ei se pot răsti la tine de ce fratele "întotdeauna" trebuie să vină la cină, dar este într-adevăr mai mult despre faptul că planurile lor bine puse la punct au fost date peste cap și de încercarea sentimentului de frustrare.

În condiții de stres, toate acestea devine din ce în mai rău.

Stresul crește anxietatea pentru majoritatea oamenilor; pentru cei care vor să deţină controlul, cu cât mai mult stres cu atât controlul devine mai rigid, implicând o mai mare frustrare și o  gestionare mai mare a controlului.

Ce se poate face în cazul în care locuiți cu o persoană care dorește să dețină controlul?

Să-ți dai seama că e vorba de anxietatea lor. Să-ți spui ție însuți (destul de des) că anxietatea este adevărata problemă şi acest lucru te poate ajuta să te simți mai puțin victimizat, mai puțin ca fiind tratat sau certat ca un copil de 10 ani .

Vorbiți despre anxietate. Mai degrabă decât să fii tentat să-l critici cât de ridicol este sau cât de mult vrea să controleze prin comportamentul lui, puteți să-l întrebați de ce este îngrijorat. Trebuie să eviţi să-i zici că "tu de fapt controlezi , nu eşti responsabil",  pentru ca să nu se ajungă la o dispută referitor la realitatea cui este bună. Controlul este în legătură cu ei. Este soluția lor la anxietate, iar tu îl ajuţi să facă faţă acestei probleme

Avertizează-i înainte în privinţa schimbărilor. 

Dacă te gândeşti să-l inviţi pe fratele tău sâmbătă, spune-i lucrul acesta, să zicem, miercuri sau joi. Doar spune-i şi sugerează-i partenerului tău să se gândească la această posibilitate Aceasta îi oferă timp celeilalte persoane să-şi adapteze planurile sale de week-end și starea emoțională şi să se gândească la ea în voie. La fel, dacă întârzii, oferă-i cât de mult timp în avans posibil pentru a-l ajuta să se adapteze noii situaţii.

Decide cu privire la propriile limite. 

În cazul în care partenerul tău vrea să sterilizeze întreaga bucătărie, după ce ați pregătit cina sau să împacheteze lenjeria de corp într-un anumit mod alcătuit din patru pași, decide cu privire la ceea ce eşti dispus să faci ca să te simţi confortabil. Este vorba despre a decide dacă să fii receptiv la anxietatea lui sau ei, în loc să crezi că eşti tratat ca un copil, unul care trăiește cu un părinte nerezonabil. Stabileşte-ţi limitele tale în mod clar și relaxat.

Poartă conversații deschise despre ceea ce te deranjează. 

Este prea mult control din partea lui/ei, prea multe sfaturi care nu sunt cerute sau o rutină prea rigidă pentru serile de sâmbătă? Încercați să aveţi o conversație rezonabilă între adulți cu privire la aceste probleme, nu atunci când deja ești frustrat sau el sau ea este iritat, ci atunci când nu sunteţi. Din nou, evită drama, în schimb întrebați-l care sunt grijile lui/ei, și vedeţi dacă puteți ajunge la un plan agreabil pentru amândoi.

Luați în considerare consilierea de cuplu.

În cazul în care nu poți avea aceste conversații pentru adulți sănătoși la minte - dacă ești prea speriat pentru deschide discuţia sau în cazul în care conversația nu aduce nimic bun - ia în considerare consilierea de cuplu, chiar și pentru câteva ședințe, pentru a putea explora aceste probleme într-un mediu care oferă siguranță.

Toate acestea, evident sunt mai ușor de spus decât de făcut, dar ca o mulțime de alte probleme de relație este vorba de a vedea problema reală, de a alege să reacționezi într-un mod diferit, și fiind adulți, fără speranța că celălalt se va schimba în mod magic, şi pentru că vă pasă de cealaltă persoană, și pentru că tu faci tot ceea ce poți face.

Tel. contact: 0727277433
e-mail: psihoterapiegetabond@gmail.com

Să recunoaştem: Uneori a fi mamă nu e chiar aşa de minunat

Trimitem noi oare mesaje greşite?

Când vorbim despre a avea un copil, de multe ori auzim cât de minunat poate fi. Auzim despre împlinirea personală și strălucirea extraordinară care însoțește miracolul vieții. Auzim povești de bucurie și încântare, cum mamele pot să facă faţă diferitelor sarcini cu care se confruntă. Ni se spune că vom străluci când vom fi însărcinate, ne vom conecta instantaneu atunci când ne vom ține în braţe copilul pentru prima dată, și vom evolua în mod natural și elegant la statutul de mămică.

Noi toți sperăm că va fi așa, atunci când vom avea copilul nostru.

 

Imaginea, totuși, nu este întotdeauna atât de perfectă. Desigur, auzim, de asemenea, despre câte rufe avem de spălat cu ochii închiși de epuizare și câte dușuri vom face în 30 secunde, lipsite de energie, cu ușa deschisă în timp ce copilul nostru țipă pentru atenție. Și deşi, într-o oarecare măsură, suntem dispuşi să ne schimbăm stilul de viaţă anterior, cele mai multe femei sunt insuficient pregătite pentru imprevizibila aventură  la care s-au angajat.
 

Trăim într-o cultură care romantizează maternitatea. Chiar și astăzi - când suntem înconjurați de gânditori iluminați și progresişti - mitul mamei perfecte persistă. Asta înseamnă că, mama bună este dispusă să ofere angajament absolut, auto-sacrificiu și educaţie. Ea este devotată necondiționat familiei ei și este motivată de nesfârșita dăruire, care va fortifica în cele din urmă bunăstarea emoţională a copiilor ei.
Toate acestea sună bine pe hârtie.

O femeie aude cum maternitatea îţi poate schimba viața pentru totdeauna. Într-adevăr. Dar ceea ce de multe ori nu se spune este că unele dintre aceste modificări vor fi profund neliniștitoare, de multe ori putând provoca o criză.
Ce face o mamă cu ambivalența  pe care o simte pentru copilul pe care şi l-a dorit?
Cum împacă ea dorința ei de a fi cea mai bună mamă cu dorul de viaţa pe care a avut-o înainte de a avea copilul?
 

Cui poate să îndrăznească să-i destăinuie dorința ei secretă de a nu fi avut vreodată acest copil?
Cum poate ea dormi noaptea în timp ce încearcă să echilibreze gândurile tulburătoare ce constant îi trec prin minte și vina pe care o aduc acestea?
Poate fi ea o mamă bună dacă se luptă, uneori, cu sentimente bruște de nemulțumire, resentimente și mânie față de copilul ei?
Cum rezistă ea ispitei de a se preda în faţa pierderii controlului și a asaltului la  stima ei de sine și a identităţii ei?
Va revendica ea vreodată, sentimentele ei de sexualitate și pasiune pentru fostul său sine?
Este asta ce înseamnă să fii mamă, sau se va simţi vreodată cu adevarat din nou cum era înainte?
 

Mamele noastre nu ne-au spus despre aceste schimbări și despre pierderile care pot avea loc după ce ai un copil. Comunitatea medicală nu ne spune. De multe ori, prietenii și familia noastră nu ne spun. Cu toate acestea, dacă ne uităm foarte atent și ascultăm foarte atent, putem vedea zâmbetul lucrat care marchează fața unei mame pierdută în provocarea vieţii sale. Este povestea unei femei care arată foarte bine la exterior - cea care încearcă cu disperare să mențină iluzia că totul este în regulă, că acest lucru este, de fapt, la fel de ușor și plăcut ca pentru orice altă mamă. Este, de asemenea povestea unei femei care nu știe la cine să apeleze, atunci când are nevoie să spună cu voce tare că a fi mamă nu este întotdeauna atât de bine. Exact atunci când se așteaptă să fie cea mai bună perioadă din viata ei, ea este adesea lăsată să simtă că ar face ceva greșit, pur și simplu nu se pricepe la acest lucru; poate că nu a fost făcută să fie mamă?
 

Uneori, este ușor să suporţi greutățile maternității. Este ușor pentru cele mai multe mame să suporte îngrozitoarea deprivare de somn, ţipetele provocate de colici, sau farfuriile de la micul dejun de ieri care nu şi-au mai găsit drumul spre chiuveta din bucătărie. Dar atunci când o femeie se detaşează de copilul ei, sau nu satisface așteptările impuse de mama ei critică, sau nu poate face față propriei reflecții din oglindă, deoarece şi-a pierdut legătura cu sufletul ei - este greu pentru ea să știe ce să facă.
Iar aceasta ne duce la un gând simplu: Uneori a fi mamă nu este chiar aşa de bine.

Să recunoaștem - este greu, este constant și rareori ni se mulțumeşte sau suntem recompensate pentru munca aceasta fără sfârșit. Uneori, chiar și atunci când facem tot ce putem, se simte ca şi cum nu am face suficient. Alteori, indiferent de ceea ce facem sau cât de greu încercăm, sfârşim prin a fi copleșite, furioase și epuizate. Sunt momente, de asemenea, când apare depresia, complicând situaţia. Dar, indiferent de context, este stringent ca noi să demontăm mitul care perpetuează ideea că tranziția către maternitate vine ușor și natural la cele mai multe femei. Trebuie să punem la îndoială prezumția că mamele bune au mai multă grijă de copiii lor decât de ele însele. Pentru a face asta,  putem începe prin a elibera femeile de aşteptarea că ea va face faţă acestui rol de mamă într-un mod perfect.
Deci ce ar trebui să facem?

 

Trebuie să modificăm mesajele pe care viitoarele mame le aud. Trebuie să le spunem că este în regulă să facă greșeli. Trebuie să le spunem că e în regulă să ceară ajutor.
Și trebuie să ne amintim că este esențial ca noi, în calitate de mame, să fim egoiste uneori. Trebuie să punem nevoile noastre în partea de sus a listei noastre de prioritate, fără a ne simți vinovate. Acest lucru nu este ușor de făcut. Dar e important. Avem nevoie de odihnă, atunci când putem. Să mâncăm bine. Să luăm puţin aer, să mai mergem pe la prietenii noștri, să evităm oamenii și lucrurile care ne fac sa ne simţim prost, să stabilim limite, sau pur și simplu să ieşim la o plimbare.
Trebuie să ne hrănim spiritele.
Numai atunci copiii noștri vor avea posibilitatea de a ne cunoaşte şi simţi aşa cum suntem în realitate, și, astfel, vor putea obține cel mai mare beneficiu de la ceea ce avem de oferit.

de Karen Kleiman, MSW, extras din ParentSchool : "Lecţii simple de la  experți cum să fii mamă și tată" de Jerry și Lorin Biederman (M. Evans & Company, 2004).

Sunt o proaspătă mămică şi sunt anxioasă!

Cine n-ar fi aşa?

Nu sunt toate mămicile proaspete anxioase?

Ba da. Şi experţii şi mamele sunt de acord, fără rezerve, că toate mămicile proaspete trăiesc anxietatea; acesta este un lucru de necontestat şi necondiţionat. Se poate manifesta ca un simptom fizic (ex.: inima mea o ia la goană de fiecare dată când copilul plânge) sau ca un răspuns comportamental (ex.: Trebuie să verific de două ori să fiu sigură că cel mic respiră chiar dacă îi aud respiraţia prin interfon) şi are impact asupra modului de a gândi al persoanei (ex.: Sper ca bebeluşul meu să fie bine. Ştiu că nu ar fi trebuit să-l iau cu mine la magazin, acum probabil se va îmbolnăvi.) Toate acestea, precum şi multe alte manifestări, sunt răspunsuri normale la stressul provocat de maternitate.
Istoric, anxietatea este considerată a fi un aliat, este un semnal intern care ne poate proteja, motiva sau alerta dacă există un pericol. În aceste moduri, reacţiile anxioase sunt adaptative şi într-o mare măsură, primare şi instinctive. Când oamenii experimentează o situaţie periculoasă sau ameninţătoare, intervine răspunsul de tip luptă sau fugi. Acest răspuns de supravieţuire pompează adrenalină prin corpul nostru, dând naştere la o serie de schimbări fizice cum ar fi pulsul rapid, palpitaţii sau mărirea tensiunii arteriale. Scopul acestui răspuns este de a ne pregăti pentru acţiune. Mulţi dintre noi îşi pot aminti un moment din viaţa noastră când am răspuns în acest fel, la o ameninţare reală sau la o situaţie pe care noi am perceput-o ca fiind ameninţătoare.

Când vom privi mai atent în mintea neliniştită a unei proaspete mămici, vom găsi o serie de răspunsuri anxioase care se încadrează în 3 categorii. Prima, este "Toate mămicile gândesc aşa", ex.:  Mă întreb dacă primeşte destul lapte. Acestea sunt anxietăţile care se potrivesc lejer în definiţia acceptată de toată lumea a "anxietăţii proaspetei mămici". În al doilea rând, se află "ceva este în neregulă cu mine" axiomă exprimată de regulă ca, Nu pot ieşi din casă până ce copilul nu are 6 luni. Am auzit ca înainte de a avea 6 luni, copii sunt susceptibili la germenii care pot da naştere la boli fatale. Am încercat să ies din casă dar simt că nu pot respira când ies afară din casă, inima îmi iese din piept şi încep să-mi curgă lacrimile. Şi chiar nu se merită să fac asta. Acestea sunt anxietăţile care interferează cu funcţionarea normală şi necesită o atenţie profesională. Şi în al treilea rând, cel mai comun scenariu de altfel, " Este normal să simt aşa?"sunt acele anxietăţi care balansează între cele 2 extreme prezentate.

Majoritatea femeilor care caută ajutor profesional pentru simptome  ca anxietate sau depresie post-partum sunt cele care oscilează între cele două extremităţi: Este normal ceea ce gândesc sau o iau razna? Ele îşi dau seama că sunt mult mai anxioase decât au fost vreodată şi se întreabă cât de mult este prea multă anxietate. Ele se îngrijorează că sunt mult prea nervoase, hipervigilente sau obsesive, atât de mult în unele zile încât se tem că pot înnebuni. Atfel, dacă privim ca pe o scală, cu anxietate "normală" la un capăt şi anxietate foarte mare, disfuncţională la celălalt, preponderenţa femeilor postpartum care se luptă cu simptomele anxietăţii se află undeva între cele două extremităţi, lasând astfel loc unei mari incertitudini. 

Este de la sine înțeles că maternitatea și anxietatea merg mână în mână. Responsabilitatea extraordinară și caracterul imprevizibil al rolului de mămică se pot combina într-un mod exploziv, făcând multe femei să se simtă vulnerabile și nepregătite. Aproape toată lumea, inclusiv noua mămică și cei din jurul ei, cât şi furnizorii de servicii medicale, se așteaptă la un anumit grad de anxietate în acest domeniu. Dar aceasta este o parte esențială a problemei. Este adesea dificil să facă distincţia între anxietatea "normală" şi ceea ce poate fi un simptom al unei tulburări de anxietate sau o manifestare a depresiei postpartum.

Cele mai mulţi nu sunt surprinși sau teribil de îngrijoraţi, atunci când mama unui copil în vârstă de o săptămâna raportează că este îngrijorată de bunăstarea copilului ei, sau îngrijorată de faptul că nu mănâncă suficient, sau întrebându-se dacă va muri de la sindromul morţii subite a sugarului dacă ea nu se duce să-l verifice toată noaptea.

O altă parte a problemei este că furnizorii de asistenţă medicală de cele mai multe ori consideră manifestările timpurii ale anxietăţii ca normale în situaţia dată. În plus, în ciuda concentrării actuale asupra tulburărilor de dispoziţie postpartum, accentul rămâne în primul rând pe simptomele depresive. Femeile rămân reticente în a-și exprima anxietatea în general, în parte pentru că aceasta pare aşa de "plângăcios" sau irelevant. Dorința urgentă a unei femei pentru ajutor este prea adesea interpretată ca slăbiciune, o etichetă care nu servește deloc unui spirit slăbit. Regretabil, mulți medici consolidează acest lucru referindu-se la anxietate ca la o neplăcere pentru femeia care de-abia a născut; ceva cu care ea trebuie doar să se obișnuiască.

Dar nefăcând nici o greşeală zicând asta, în cel mai rău caz, anxietatea poate fi invalidantă, iar în acest context, al femeii care de-abia a născut, acesta poate fi un semnal important care necesită mai multă atenţie. Femeilor nu trebuie să le fie teamă să vorbească despre anxietate și trebuie să caute ajutor. Membrii de familie și furnizorii de servicii medicale trebuie să ia în serios expresia anxietății, trebuie să nu mai facă comentarii răutăcioase și ar trebui să se simtă obligaţi să ajute mama să-şi găsească alinarea, fie prin măsuri de auto-ajutor sau prin sprijin profesional.

Adaptat după "Scăparea copilului și alte gânduri înfricăşătoare" (Routledge, 2010) de Kleiman & Wenzel 

4 moduri de a dezarma gelozia

Notă: Nu se referă neapărat la partenerul tău!   

În ultima mea postare am făcut distincţia între două feluri diferite de gelozie. Cea simplă care apare aproape în toate relaţiile. Fiind lipsită de resentimente, această formă minoră de gelozie ajută partenerii să se reconecteze. Dar acum voi descrie cum să depăşeşti gelozia complexă înainte de a-ţi distruge relaţia.

Gelozia simplă se poate complica
Dinamica relaţiei poate complica chiar şi gelozia simplă, în special când partenerii nu-şi dau seama de diferenţele dintre temperamentele lor şi dintre trăsăturile lor de personalitate. De exemplu, un partener introvert nu este de acord cu interpretarea partenerului extravert în ceea ce priveşte interacţiunile "adecvate". Ce este doar o prietenie pentru unul, poate semăna cu un flirt îngrijorător pentru celălalt. Şi ceea ce înseamnă în modul cel mai sincer consideraţie pentru unul - "Ar trebui să mă respecţi!" - poate însemna control sau chiar opresiune pentru celălalt - "Nu vrei să fiu eu însămi!"

Deocamdată aceasta este încă gelozie simplă, fără nuanţele paranoice sau obsesionale ale celuilalt tip de gelozie. Partenerul introvert nici nu-şi acuză partenerul de infidelitate, nici nu are obsesii în ceea ce priveşte partenerul său mai prietenos şi mai sociabil. Este într-adevăr o eroare de apreciere în ceea ce priveşte tipul temperamental care are loc în aproape toate relaţiile - şi anume, judecarea partenerului în funcţie de cum ai reacţiona tu, chiar dacă partenerul tău are un temperament diferit, o experienţă de viaţă diferită, o dezvoltare  şi o evoluţie emoţională diferită. Toţi suntem tentaţi să manifestăm această formă de narcisim - modul în care eu reacţionez este un standard pentru toţi oamenii decenţi aşa că ar trebui să te conformezi la ceea ce cred eu că e adecvat. 
Reconcilierea disputelor create de diferenţele temperamentale necesită o viziune binoculară - abilitatea de a vedea perspectiva partenerului alături de perspectiva proprie; într-adevăr, de a vedea lumea prin ochii partenerului şi în acelaşi timp din perspectivă proprie. Viziunea binoculară, poate cea mai importantă abilitate relaţională, face ca lumea să pară mai bogată şi mai dinamică. Inabilitatea de a vedea lucrurile şi din perspectiva celuilalt dă naştere la un narcisim reactiv în care nu eşti capabil de a-l vedea pe partenerul tău diferit faţă de ceea ce simţi tu pentru el - şi, desigur, dă naştere şi la gelozie.

Dezarmarea geloziei complexe

1. Nu avea încredere în obsesii.
Obsesiile distorsionează foarte mult realitatea. Dacă nu te poţi opri să te gîndeşti la faptul că partenerul tău flirtează cu altcineva, trebuie să te opreşti în avea încredere în procesul tău de gândire. Cu cât mai departe merge gîndirea obsesivă, cu cât mai sigur devii de conţinutul obsesiei - cu atât mai mult e sigur că te înşeli.

2. Vindecă-ţi durerile interioare.

Componenta primară a geloziei complexe este devalorizarea - te simţi nedemn de iubit de către un partener intim şi inadecvat. Aceste "dureri interioare" dau naştere la obsesii: Dacă, în inima mea, nu cred că sunt demn de iubire, cum aş putea crede pe altcineva când spune că mă iubeşte? Presupun atunci ori că partenerul nu mă cunoaşte aşa cum sunt în realitate, ori că vrea ceva de la mine, cum ar fi bani. Şi pentru că ar fi imposibil ca eu să fiu suficient pentru el/ea, am să caut dovezi că el/ea îşi caută împlinirea în altă parte.
Şi cum multe studii au arătat, orice caută creierul, într-un final va găsi.
Când eşti atacat de acest dureros sentiment de nevrednicie, înainte de a stimula aceste obsesii şi motive de răzbunare, întreabă-te cu voce tare: Ce pot face ca să mă simt mai demn de a fi iubit  şi mai adecvat?Doar rostind cuvintele cu voce tare îşi vei da seama că devalorizarea, micşorarea, hărţuirea sau pedepsirea celui iubit, a partenerului, este puţin probabil să te facă să te simţi mai demn de iubire şi un partener mai adecvat.
Ca să te simţi demn de iubire şi adecvat, începe prin a încerca cât poţi de mult să vezi lumea prin ochii partenerului tău şi să simţi cum e să fii în locul lui. Poţi observa că şi el se simte nedemn de iubire şi inadecvat la fel ca tine. Gândeşte-te la ce poţi face ca să vă ajutaţi pe amândoi să vă simţiţi mai demni de iubire.

3. Concentrează-te pe compasiune, nu pe încredere.

Dacă suferi de gelozie complexă, nu poţi avea încredere. Concentrează-te atunci, pe compasiunea pentru tine şi pentru cel iubit. Compasiunea, o componentă importantă a valorilor tale interioare, este înţelegerea durerilor interioare, pentru a vindeca, îmbunătăţi, aprecia, conecta sau proteja. Încrederea se va întoarce eventual, după o lungă perioadă de autocompasiune şi de compasiune a celui iubit. Dar se va distruge aproape imediat dacă încerci să ai încredere fără multă compasiune susţinută.

4. Urmează motivaţia de auto-corectare a geloziei simple.

Fii mai plin de compasiune, mai suportiv, mai cooperant şi mai iubitor. Fii conştient de ceea ce aduce partenerul tău în relaţie. Gândeşte-te la ce poţi face tu în acest moment ca să întăreşti relaţia.
De-a lungul timpului, acest efort susţinut de a consolida relaţia va atenua mult din gelozia complexă. Dar dacă a devenit o obişnuinţă - un răspuns condiţionat atunci când te simţi nedorit sau inadecvat - s-ar putea să ai nevoie de un curs despre valorile interioare şi despre recondiţionarea emoţională sau de psihoterapie specifică pentru a înregistra o schimbare semnificativă.

Gelozia simplă şi complexă: Dacă nu aş fi nebun după tine, aş fi doar nebun.

             

Gelozia simplă începe ca un sentiment de disconfort la gândul că ai putea pierde afecţiunea altcuiva. În gelozia complexă, perspectiva pierderii se simte ca o autodiminuare nejustificată. Devii mai mic şi mai puţin preţios, şi asta pentru că cineva te manipulează şi te trădează.

Gelozia simplă motivează comportamentul de a căuta afecţiunea/recompensa - încerci să fii mai cooperant, serviabil, sau tandru, şi aceasta, de obicei, atrage după sine un răspuns pozitiv suficient cât să atenueze disconfortul. Gelozia complexă motivează atacul, fie în exterior, fie în capul tău. Te face să-i devalorizezi pe ceilalţi şi să încerci să-i controlezi, şi asta invariabil înrăutăţeşte lucrurile.

Gelozia simplă apare pentru prima dată în copilăria timpurie, când copilul îşi vede părinţii manifestând afecţiune unul pentru celălalt sau pentru un alt copil. Copilul atunci încearcă să se strecoare între părinţii care se îmbrăţişează şi încearcă să fie cât mai drăguţ şi mai adorabil posibil. Sosirea unui frate sau soră cauzează adesea regresie cum ar fi enurezisul (udă patul noaptea) şi o vorbire ca de copil mic. Regresia este, în parte, o încercare de a părea mai adorabil pentru părinţii preocupaţi de celălalt copil: "Sunteţi atraşi de bebeluşi? Nici o problemă, şi eu pot face asta."

Gelozia simplă reglează distanţa; Gelozia complexă extinde distanţa

Gelozia simplă funcţionează la multe cupluri ca un fel de reglator de distanţă. Când partenerii se îndepărtează, împunsătura geloziei impune mai multă atenţie şi un comportament de apropiere. Se poate întâmpla frecvent atunci când relaţia este mai nesigură, mai ales în stadiile de început când se formează legătura emoţională, când cele 2 părţi sunt mai vulnerabile la respingere. La acel moment trece neobservată, pentru că partenerii urmează tendinţa naturală de a fi mai iubitori. Ei se reconectează, iar gelozia se reduce imediat.

Când părţile nu se pot reconecta, gelozia simplă nu funcţionează.Atunci când apar resentimentele în relaţie şi acestea blochează comunicarea, gelozia simplă se transformă în sentimente negative generalizate pentru celălalt. Nu este un semn bun când resentimentul înlocuieşte gelozia. Dispreţul va urma foarte curând.
Gelozia simplă poate deveni complexă când copii sunt pedepsiţi pentru faptul că încearcă să fie drăguţi şi adorabili ca răspuns la durerea excluderii. Ei pot interpreta excluderea nu ca o motivaţie internă de a se reconecta ci ca un atac extern. Percepând atacul, ei se simt îndreptăţiţi de a riposta.
Mai frecvent, gelozia complexă coincide cu sinele care se dezvoltă - un concept liber care include conceptul de sine, identitatea, eficacitatea şi valorizarea sinelui. Iese la suprafaţă complet dezvoltată în adolescenţă şi până în primii ani ai tinereţii de vine o problemă majoră în relaţiile apropiate pentru cei care suferă de un sentiment de sine rigid sau insuficient integrat.

Gelozia simplă exprimă valoare; Gelozia complexă te înnebuneşte

Gelozia simplă creşte valoarea celui pe care-l iubeşti - vrei mai mult din el/ea. Gelozia complexă devalorizează pe cel iubit - vrei să-l controlezi, pedepseşti sau să-l eviţi.
Gelozia simplă este bună pentru o relaţie. Cei mai mulţi oameni nu ar vrea un partener căruia să nu-i pese dacă ei s-au culcat cu toată echipa de hochei masculină şi cu cea feminină. Dar chiar şi gelozia simplă este bună în doze mici. Gandiţi-vă la ea ca la un acid concentrat care are nevoie să fie diluat foarte mult ca să fie util fără să dăuneze. Gelozia compleză nu vine niciodată în doze mici şi eventual roade din inima relaţiei.
Gelozia complexă transformă oamenii în Jekyll şi Hyde. Când te simţi apropiat de partenerul tău, nu te poţi imagina vreodată gelos pe el - "Cum am putut gândi acele lucruri urâte," sau, "E aşa de minunat, cum mi-am putut imagina că m-ar trăda vreodată!" Dar odată ce sentimentul de apropiere scade, obsesiile se reîntorc, şi te porţi şi simţi ca o persoană total diferită.
Gelozia complexă este, de obicei, obsesivă. Nu te poţi opri să te gândeşti la o serie de incindente - reale sau imaginare - care o invocă. Obsesiile deteriorează testarea realităţii. Dacă ele persistă, poţi deveni paranoic, cu idei delirante sau halucinatorii.
Următoarea mea postare va arăta cum să-ţi reglezi gelozia complexă înainte de a-ţi strica relaţia şi a te înnebuni.

Nu lăsa anxietatea să te împiedice să-ţi trăieşti visele!

Învaţă cum să-ţi  controlezi anxietatea şi să mergi mai departe.

Te face anxietatea să eziţi şi să te îndoieşti de tine? Când te gândeşti să începi un proiect nou sau să mergi într-o adunare cu oameni pe care nu-i cunoşti, simţi că ţi se strânge stomacul sau eşti îngrozit? Vii cu o mulţime de motive ca să nu faci o activitate  profitabilă şi potenţial amuzantă care implică un oarecare risc, cum ar fi să te înscrii într-un club de hiking sau într-o organizaţie de voluntari, să-ţi postezi profilul on-line pe un site de dating, să te menţii în formă, să începi un blog sau să-ţi transformi hobby-ul într-o mică afacere? Faci nenumărate cercetări dar nu faci niciodată următorul pas pentru a-ţi transforma ideile în acţiune? Dacă seamănă cu tine, e posibil ca anxietatea şi prudenţa excesivă să-ţi stea în cale şi te oprească să-ţi aduci la îndeplinire visele şi să trăieşti o viaţă plină de sens şi împlinită. Evitarea înrăutăţeşte lucrurile şi te face mai puţin încrezător în forţele proprii, în timp ce trecerea la acţiune creează un ciclu pozitiv ce ajută ca anxietatea ta să scadă în mod natural. Dar de unde să începem? Strategiile de mai jos furnizează o hartă a drumului de a merge mai departe şi de a face primul pas către viaţa la care visezi!

Nu aştepta ca anxietatea ta să scadă de la sine

Anxietatea ta este legată de o parte a temperamentului tău şi nu va scădea de una singură.Creierele umane sunt programate să nu le placă incertitudinea, impredictibilitatea şi schimbarea, iar unii dintre noi suntem anxioşi din fire. Cu toate acestea, când începi să acţionezi pentru a-ţi îndeplini scopurile chiar dacă eşti anxios şi se întâmplă să suprevieţuieşti acestei experienţe, creierul tău etichetează incertitudinea ca pe ceva mai puţin periculos. De-a lungul timpului, îţi construieşti un sens de eficacitate personală - începi să te vezi ca pe cineva care acţionează şi are sucees când se simte anxios.

Propune-ţi un scop realist care este important pentru tine

Noi toţi avem personalităţi, temperamente şi preferinţe diferite. Nu toţi vrem  să ne facem avocaţi, să avem sute de prieteni, să alergăm la maraton, să fim foarte slabi sau să trăim într-un conac. Anxietatea te face să te vezi pe tine ca fiind mai puţin talentat, mai puţin demn de a fi iubit şi mai puţin competent decât alţii. Când te gândeşti să mergi mai departe, dacă nu te cunoşti pe tine însuţi, poţi să-ţi stabileşti ca obiectiv să devii ca prietenul tău sau ca vecinul tău - să faci ce este acceptat de societate sau ce alţii aşteaptă de la tine. Este foarte greu să-ţi stabileşti şi să urmăreşti obiective dificile şi pe termen lung, atunci când nu eşti pasionat de acea activitate. În loc să te gîndeşti la ce "ar trebui" să faci, priveşte înăuntrul tău şi puneţi întrebarea ce vrei de fapt. Poate eşti o persoană creativă, poate îţi place să călătoreşti, să ai o viaţă echilibrată, o viaţă sănătoasă, sau îţi doreşti să găseşti un partener care să ţină la tine. Orice ai vrea, gândeşte-te care ar fi cel mai uşor lucru cu care ai putea să începi. Formulează-ţi scopul foarte precis ca, de ex. "săptămâna viitoare mă voi plimba de 3 ori a câte 20 de minute". Nu poţi urca un munte dintr-o dată şi este mult mai probabil să-ţi îndeplineşti scopul pe baza unei motivaţii intrinseci (care vine din interior) decât dacă încerci să-i mulţumeşti pe alţii.

 Ai încredere în proces

Aşa cum Martin Luther King Junior spunea “Încredere înseamnă să faci primul pas chiar dacă nu poţi vedea încă toată scara." Chiar dacă nu ai destulă încredere ca să poţi începe, încrederea va veni dacă vei face primul pas. Cu cât acţionezi mai mult, cu atât vei începe să ai succes şi vei începe să ai încredere în tine, în întregul proces, în univers.  Adesea încep să scriu o postare pe acest blog fără să ştiu exact ce voi scrie. Am învăţat că, dacă am o intenţie reală de a-mi ajuta cititorii şi un mesaj de împărtăşit, atunci aceasta se va întâmpla. Cum spun mulţi alţi scriitori, dacă începi să scrii, ideile se vor forma şi "capodopera ta creativă" va apărea în timp ce anxietatea diminuează și vei rămâne cu o poveste de spus sau cu pasiunea reală pentru ideile pe care doreşti să le exprimi. La fel se aplică şi în alte domenii ale vieţii cum ar fi începerea unui nou loc de muncă, a unui nou proiect, a unei noi relaţii ori a unei noi afaceri.

Redu catastrofizarea

Oamenii anxioşi au tendinţa de a pune accent pe ceea ce poate merge prost şi pe ce rău va fi dacă îţi asumi un risc şi vei obţine un rezultat negativ. Ce-ar fi dacă mergi la o întâlnire şi persoana respectivă se dovedeşte a fi nepotrivită sau nu te mai sună apoi? Ce-ar fi dacă investeşti o sumă mică de bani într-o afacere şi aceasta nu merge sau dacă ai aplicat pentru un job şi nu te-au chemat la interviu? Ce-ar fi dacă ţi-ai schimbat job-ul pentru că te simţeai mizerabil şi constaţi că ai nimerit şi mai rău? Şi pentru că nu îţi doreşti astfel de rezultate, cît de rele sunt ele în realitate? Sunt la fel de rele ca şi cum te-ai îmbolnăvi de cancer sau dacă ţi-ar muri un membru al familiei? Bănuiesc că răspunsul este "Nu"! Ai putea să supravieţuieşti? Crezi că ai putea depăşi aceste momente sau ai încerca din nou folosind o altă metodă de această dată? Pun pariu că ai putea! Anxietatea te face să supraestimezi riscurile unei acţiuni, dar care ar fi riscurile de a rămâne într-o situaţie nefavorabilă? Nu vei regreta că nici măcar nu ai încercat să îţi îndeplineşti visele?

Motivează-te singur şi încetează să te mai critici

A-ţi urma visele este destul de greu şi, inevitabil, vei avea obstacole de înfruntat şi probabil vei avea şi perderi de-a lungul drumului. Dar nu trebuie să faci ca aceste bariere să fie şi mai mari blamându-te de fiecare dată când lucrurile nu îţi ies aşa cum ai fi vrut. Multe dintre reuşitele importante ale vieţii au un dram de noroc şi o incertitudine. Noi putem controla ce facem noi, dar nu putem controla marketing-ul sau ce fac alţi oameni. Tu te poţi apăra în timp ce alţii te critică şi te resping, dar asta nu înseamnă neapărat că tu ai făcut ceva greşit. Creierele noastre se îndreaptă în mod natural spre partea negativă a lucrurilor pentru că ele sunt orientate mai mult către protecţie, decât către dezvoltare. Pentru a trece peste acest fapt, trebuie să te concentrezi în mod deliberat pe ceea ce este pozitiv în situaţia dată. Apreciază-te că îţi asumi riscuri, cu tot disconfortul pe care ţi-l creează! Nu poţi controla rezultatul, aşa că laudă-te pentru eforturile făcute şi astfel vei continua să fii motivat! 

Cu aceste mijloace, poţi începe să-ţi stăpâneşti anxietatea, decât s-o laşi pe ea să te stăpânească. Nu se pune problema de a scăpa de anxietate, ci de a alege de a merge înainte şi de a întreprinde acţiuni constructive în ciuda anxietăţii, construind astfel rezistenţă şi încredere în tine şi deschizându-te către noi posibilităţi pentru o viaţă productivă şi plină de sens.  

Nu este uşor dar merită cu siguranţă efortul!

Cum influențează Furia, Anxietatea și Depresia, starea de sănătate

Emotiile noastre sunt extrem de importante pentru mentinerea starii de sanatate.

Cercetarile stiintifice au evidentiat legatura dintre emotii si sanatate, fiind foarte stransa in cazul sentimentelor negative: furie, anxietate, depresie. Daca sunt accentuate si prelungite, aceste stari pot creste vulnerabilitatea la boala, pot amplifica simptomele sau pot impiedica recuperarea. Pe de alta parte, starile pozitive, cum ar fi linistea si optimismul, au efecte benefice asupra starii de sanatate.Daca vrem sa aflam de ce ne imbolnavim intr-un anumit moment, trebuie sa luam in considerare multi factori. Suntem expusi in mod constant actiunii unor microbi sau unor celule din corp care incep sa se transforme in tumori si, cu toate ca sistemul imunitar le supravegheaza in permanenta, exista multe lucruri care il pot slabi. Unul este ereditatea: putem mosteni o tendinta genetica de a contracta boli autoimune, cancer sau altele. Alti factori pot fi obiceiurile proaste: fumatul poate provoca boli de plamani, iar alimentatia nepotrivita poate slabi sistemul imunitar. Mediul este si el un factor: poluarea aerului in timpurile moderne a cauzat o crestere semnificativa a problemelor respiratorii.

O noua descoperire facuta in ultimii cinci sau zece ani afirma ca starile psihice pot influenta puterea sistemului imunitar si robustetea celui cardiovascular. Starile emotionale sunt singurele care au fost cercetate din punct de vedere stiintific. Cele daunatoare sunt furia sau ostilitatea, depresia – care nu include doar tristetea, ci si autocompatimirea, sentimentul de vinovatie si disperarea -, stresul, care consta in agitatie, nervozitate si anxietate, si reprimarea sau negarea anxietatii. Cele benefice sunt: calmul, optimismul, increderea, bucuria si bunavointa iubitoare.

Impactul acestor stari asupra sistemului imunitar este masurat prin cresterea sau descresterea numarului si a eficientei celulelor imunitare.

Prima stare psihica este furia. Dr. John Barefoot, de la Universitatea North Carolina, a testat oameni cu potentiale afectiuni grave ale inimii. Atunci cand au venit pentru masurarea blocajelor din artere, li s-a facut un test psihologic pentru a afla cat de furiosi sunt in general. De exemplu, au fost intrebati cat de des tipa la copiii lor. Cel mai redus blocaj al arterelor a fost descoperit in cazul grupului celor mai putin furiosi, cei mai maniosi suferind de cel mai ridicat blocaj. Asta nu dovedeste ca furia blocheaza arterele, pentru ca un al treilea factor ar putea cauza atat furia, cat si blocajul.

Ne trebuie un alt studiu, care sa prezica starea unei persoane in viitor, pornind de la cea actuala. Dr. Redford Williams, de la Universitatea Duke, a studiat 2 000 de muncitori dintr-o uzina, care din intamplare, fusesera supusi cu douazeci si cinci de ani inainte unui test care includea si masurarea nivelului de ostilitate. Dintre cei care avusesera un procentaj foarte mic, murisera intre timp aproape 20 la suta. Aproximativ 30 la suta dintre cei cu un punctaj foarte mare murisera de inima, de cancer sau de alte boli, dar si din cauze ce nu aveau legatura cu starea de sanatate, de pilda accidentele. Asta sugereaza ca, daca sunteti o persoana cronic furioasa, aveti de 1,5 ori mai multe sanse de a muri in urmatorii doua zeci si cinci de ani decat un om care nu e manios.

Putem presupune ca accidentele au fost provocate de furie, dar nu stim asta cu siguranta, De atunci au mai aparut studii care au demonstrat ca furia este un factor puternic in cazul mortii premature. Intr-un studiu inceput la mijlocul anilor ’50, un grup de studenti la medicina au fost testati si catalogati ca fiind ostili sau nu. Cand Williams i-a reperat, douazeci de ani mai tarziu, numai trei dintre cei 136 care nu fusesera etichetati drept ostili murisera. Din grupul celor care manifestau o ostilitate crescuta murisera 16, asa ca se pare ca vorbim despre un factor care mareste foarte mult riscul de deces. Interesant este ca cele mai multe morti ale celor furiosi s-au petrecut inainte ca acestia sa implineasca cincizeci de ani – se pare ca furiosii mor mai devreme.

Dr. Williams a studiat cu atentie si calitatea particulara a furiei, care pare sa conduca la o moarte timpurie, descoperind ca aceasta are trei componente. Prima este atitudinea cinica. Daca avem o perspectiva suspicioasa si negativa asupra oamenilor, atunci presupunem ca este foarte posibil ca ei sa ne ameninte si, prin urmare, e mai bine sa fim atenti. Aceasta atitudine permanenta de ostilitate conduce ulterior la sentimentul de furie, care ne face sa tipam si sa ne plangem fara incetare.

Cercetatorii de la Harvard Medical School au descoperit ca singura emotie des intalnita in cele doua ore care preced un atac de cord grav este furia. Odata instalate bolile de inima, furia pare sa fie deosebit de periculoasa. In cazul celor care au suferit deja un atac de cord, un acces de furie poate scadea eficienta inimii cu sapte sau mai multe procente, ceea ce inseamna o scadere periculoasa a fluxului de sange care trece prin inima. Studiile efectuate la facultatile de medicina de la Stanford si Yale au aratat ca persoanele care au suferit un prim atac de cord si se enerveaza foarte usor sunt de doua sau de trei ori mai predispuse sa moara de un nou infarct de-a lungul urmatorului deceniu. Riscul presupus de ostilitate ar putea fi mai mare pentru barbati decat pentru femei. Testosteronul este un hormon care, in timpul dezvoltarii in uter, determina fatul sa devina baiat. Barbatii au mult mai mult testosteron decat femeile. Acest hormon poate creste agresivitatea, cu toate ca exista o controversa in aceasta privinta. Insa oamenii care comit crime violente au un nivel al testosteronului mai mare decat cel obisnuit. In cazul unui nivel crescut al testosteronului ne place sa controlam situatia, astfel incat avem tendinta sa ne certam sau sa ne luptam mult mai des. Acest lucru pare sa ne faca mai vulnerabili la bolile de inima.

Urmatoarea stare psihica cu urmari nedorite pentru sanatate este depresia, care consta in tristete, autocompatimire si disperare. Exista multe studii pe care o sa le trecem sumar in revista. Dovezile in cazul depresiei sunt mai solide in ceea ce priveste influentarea insanatosirii dupa o boala grava decat referitor la cauza initiala a bolii. De exemplu, intr-un studiu care a avut ca subiect femei suferind de cancer de san, cele mai deprimate au prezentat cel mai mic numar de celule naturale imunitare. Se pare ca una dintre sarcinile acestor celule este sa lupte cu cancerul, patruland prin corp in cautarea tumorilor care incep sa creaseca. Pacientii deprimati au cele mai putine celule de acest gen si, de asemenea, prezinta tumori care se intind mult mai repede in diferite parti ale corpului.

La Mt. Sinai Medical School din New York City, psihiatrii au evaluat nivelurile de depresie ale oamenilor in varsta sositi la spital cu fractura de bazin – un accident grav, care i-ar putea impiedica sa mai mearga vreodata. Comparativ cu cei deprimati, de trei ori mai multi dintre cei care nu erau deprimati au reusit sa mearga din nou, avand de noua ori mai multe sanse sa revina la starea de sanatate anterioara accidentului. Asadar, depresia pare sa aiba de-a face cu vindecarea oaselor sau cu functia de recuperare.

La Universitatea Minnesota, din 100 de pacienti care au suferit un transplant de maduva, 12 dintre cei 13 care au fost foarte deprimati inaite de operatie au murit in primul an de dupa transplant, in timp ce 34 dintre ceilalti 87 mai erau inca in viata dupa doi ani. Depresia reprezinta un risc medical si pentru supravietuitorii atacurilor de cord. La Universitatea din Montreal, in cazul pacientilor deprimati aflati sub tratament dupa un prim infarct, unul din opt era expus unui risc de cinci ori mai mare de a muri decat un pacient cu o boala similara de inima, dar care nu suferea de depresie.

DANIEL GOLEMAN, cercetator in domeniul psihologiei clinice si stiintelor comportamentale, si-a obtinut doctoratul la Universitatea Harvard. Redactor la The New York Times, a colaborat cu numeroase publicatii prestigioase, printre care People, Time, Journal of Social and Clinical Psychology, Publisher’s Weekly, Journal of Transpersonal Psychology, Observer, American Journal of Psychotherapy, Journal of Consulting and Clinical Psychology si Journal of Applied Behavioral Science, fiind nominalizat de doua ori la Premiul Pulitzer. In prezent este copresedinte al Consortiului de Cercetare in Inteligenta Emotionala la Rutgers University si membru al American Association for the Advancement of Science.

Prezentare facuta de Daniel Goleman in cadrul celei de treia Conferinte Minte si Viata la Dharamsala, in 1990.

Emotii vindecatoare: Dialoguri cu Dalai Lama despre ratiune, emotii si sanatate (Curtea Veche 2008)