CÂTEVA IDEI DESPRE LUCRUL CU COPII CU UN SPECIALIST ÎN RELAȚII - RALUCA JACONO - FAMILYLAB AUSTRIA

Despre TIMPUL EXCLUSIV și cât de destructivă este constiința încarcata:

Am fost acasa la o familie care m-au rugat sa vorbesc cu ei despre fiul lor mai mare (5 ani). Si anume, mi-au povestit ca uneori baietelul lor se plange de faptul ca are un frate mai mic (frate de 2,5 ani). In familia respectiva parintii lucreaza in schimburi, in casa traiesc 3 copii (2,5 ani, 5 ani si 16 ani) timpul exclusi...v pe care il au unul pentru celalalt este aproape inexistent.

"Ne e teama ca se simt abandonati si neglijati daca nu petrecem timp exclusiv cu ei. Ce anume sa facem daca ei cer timp mai mult cu noi si noi pur si simplu nu avem resurse. Cel mic are acum varsta la care are trantrumuri si adesea face galagie asa incat nu pot sta de vorba cu cel mare. Cel mare se supara atunci si spune ca nu vrea sa mai aiba un frate mai mic. Si asa ne molipsim cu totii si urlam unii la altii. Suntem obositi si lucram la maxim, si eu si sotul meu. De la gradinita mi-au sugerat sa petrec timp exclusiv cu cel mai mare, sincer, pur si simplu NU AVEM cand. Ce sa facem?" , imi povesteste mamica, vadit epuizata.

Iata perspectiva mea asupra dinamicii acestei familii:

"Timpul exclusiv e minunat, daca exista posibilitatea de a-l avea uneori, fara presiune. "Timpul exclusiv" in sine nu este cel care rezolva conflictele dintre membrii familiei. In cel mai bun caz, le aplaneaza sau sustrage atentia de la ele.

Ce e mai contructiv pe termen lung este calitatea conținerii - in viata cotidiana, nu numai in "vacanta" - atunci cand cineva are o problema sau se simte emotional frustrat, trist etc. Imagineaza-ti ca aveti probleme in cuplu si ca sa le rezolvati va luati "timp exclusiv" unul cu celalalt. Poate in acest timp conflictul voastru se micsoreaza sau trece pe planul doi, e nevoie doar de cateva zile de convietuire cotidiana sa constatati ca timpul exclusiv n-a fost solutia conflictului vostru.

De aceea, atunci cand baiatul vostru mai mare vine si spune "Ma enerveaza faptul ca am un frate mai mic, din cauza lui nu aveti timp de mine" aceasta este o invitatie e de aur pentru voi parintii! E momentul in care trebuie sa luati o decizie parentala grea: de a primi aceasta drept repros si a va incarca constiinta din cauza neputintei de a indeplini cererea SAU a primi aceasta drept o invitatie de a va cunoaste si a va apropia mai mult de copilul vostru satisfacandu-i prin conținere nevoia sa de contact. Fara timp exclusiv copilul vostru poate trai foarte bine! O fac mii de copii care au frati si surori numeroase. Dar fara conținerea emotiilor asa cum sunt ele, fara a se simti OK asa cum este el, copiii nu pot trai si se dezvolta sanatos.

Baiatul nevoie de parinti care, atunci cand se plange de o stare de lucruri, sa ii puna un brat pe umar, sa ii ofere ceva de baut si sa se aseze cu el la masa spunandu-i "nici nu mi-am dat seama cat de dor iti e de noi. si eu te iubesc". Acest spatiu, in care fiecare este vazut, auzit, luat in serios, cu alte cuvinte "conținut" - si care spatiu dureaza uneori 2-3 minute!!!! - e ceea ce creaza confortul, atasamentul si grija intr-o familie. Nu e nevoie de promisiuni, de programari de timp exclusiv si nici de remuscari. Momentul de conectare in sine e de aur".

In secunda in care mi-am incheiat cuvintele, amandoi parintii au inceput sa planga de usurare, baiatul cel mare s-a asezat langa mine, m-a luat de mana si a ramas acolo pe toata perioada consilierii. A fost un moment miscator pentru ca, parintii acestia sunt parinti excelenti iar copiilor le merge minunat in familia lor, asa cum este ea - dar presiunea de a fi un parinte bun - presiune care pluteste pretutindeni in aer prin experti, prin pedagogi, societate samd face adesea ca o familie numeroasa si ocupata sa simta presiune in plus mai degraba decat sa ajute.

Constiinta incarcata aferenta este cel mai daunator sentiment care se poate strecura intr-o familie.

Cu drag,
Raluca Jacono - Familylab

IMAGERIA MENTALĂ ÎN TRATAMENTUL PERSOANELOR ANXIOASE

                Nu poate fi înțeleasă importanța recursului la imagerie în tratamentul persoanelor anxioase, decât clarificând rolul  confruntării, respective al  comportamentului de evitare  în menținerea anxietății. Asemeni oricărui comportament învățat răspunsul anxios ar fi de așteptat să se extindă în cazul în care nu este întărit, în condițiile confruntării cu situațiile anxiogene, de acele consecințe negative, pe care persoana le anticipează. Ne-am aștepta deci, ca în cazul anxietății neadaptative, definite ca teamă nejustificată, persoana să realizeze, în urma confruntării - sau a confruntărilor repetate - că temerile i-au fost nejustificate. Ca o consecință însă a comportamentului de evitare la care persoana recurge cu titlu de mecanism de apărare, șansa acestei experiențe pozitive este ratată, fiind în schimb întărit comportamentul care a permis preîntâmpinarea presupuselor consecințe terifiante. Nu întâmplător se identifică principalul vinovat pentru menținerea anxietății chiar acest comportament de evitare.

                 Pe de altă parte, beneficiile rezultate de pe urma asumării confruntării, sunt multiple. Acestea sunt grupate în următoarele cinci categorii:

                   Extincția - confruntarea permite realizarea faptului că previziunile sumbre legate de situație au fost nefondate sau, în cel mai rău caz, mult exagerate.

                    Habituarea - se referă la slăbirea unui răspuns reflex, prin expuneri repetate la influența acelorași stimuli.

                   Însușirea unor abilități de coping -  persoana confruntată cu situații anxiogene poate învăța răspunsuri adaptative (de exemplu, controlul respirației), care îi vor permite reducerea simptomelor.

                   Modificările cognitive -  persoana expusă confruntării cu situația anxiogenă beneficiază de șansa de a-și putea revizui convingerile referitoare la periculozitatea circumstanțelor, respectiv la propria capacitate de a face față amenințării.

                    Inhibiția reciprocă - definește situația în care, din două comportamente incompatibile, unul îl anulează pe celălalt. Uneori, confruntările din situațiile terapeutice sunt astfel regizate, încât să include recursul la comportamente (de exemplu: relaxarea indusă printr-o tehnică însușită în prealabil, manifestarea furiei față de teamă, etc. ) despre care se poate bănui că vor anihila anxietatea.

                     Sunt  forme de intervenție psihoterapeutică destinate clientului anxios, care recurg la confruntări directe cu situațiile de teamă nejustificată, aceste intervenții fiind întâmpinate însă de foarte mulți client cu rezistență, având în vedere neliniștea considerabilă pe care simplul gând al contactului cu circumstanțele în cauză o mobilizează. În astfel de condiții, este recomandabil să se recurgă la o soluție inovativă și anume, la confruntarea prin intermediul imaginării evenimentului sau situației anxiogene.

ROLUL RELAXĂRII ÎN TRATAMENTUL ANXIETĂȚII

               

Fenomenologia tulburărilor anxioase se leagă, atât pe plan subiectiv, cât și pe cel obiectiv, de starea de tensiune. Subiectiv, atât anxietatea, cât și teama, sunt trăite sub forma unei tensiuni emoționale generatoare de disconfort, iar pe plan obiectiv, se poate urmări asocierea anxietății cu încordarea, care uneori îmbracă chiar forma crampelor musculare, precum și cu tulburări ale echilibrului vegetativ. Nu este întâmplător faptul că tehnicile de relaxare reprezintă un element pratic nelipsit al programelor terapeutice concepute pentru tratamentul anxietății și al fobiilor. Terapiile de relaxare reprezintă piatra de temelie a oricărui program de control (management) al stresului. (Cotton, 1990). Simpla combinare a diferitelor forme ale relaxării poate fi suficientă pentru a se atinge o ameliorare semnificativă a stării persoanelor care suferă de panică și agorafobie.

                 Metodele de relaxare au fost definite drept acele demersuri terapeutice care țintesc cu ajutorul exercițiilor adecvate, decontractura musculară și ameliorarea tensiunii pshice. Astfel, relaxarea "este tehnica căutării odihnei celei mai eficiente posibile, și în același timp, repartizarea economicoasă a energiilor psihice mobilizate de către persoană." Scopul fundamental al demersurilor/tehnicilor de relaxare este definit ca înlăturarea sau risipirea acelor simptome fizice negative, pe care organismal uman le produce sub influența stresului. Ranty (1990) evaluează scopurile relaxării psihoterapeutice într-o perspectivă mult mai cuprinzătoare; în opinia lui, acestea cuprind restructurarea imaginii corporale, atingerea unei autocunoașteri mai profunde și mai adecvate, reconstituirea unității și a identității, dobândirea unei autonomii superioare, asigurarea unei protecții mai eficiente a funcțiilor somatice în cazul fenomenelor de decompensare prin mobilizarea în direcția unei adaptări mai satisfăcătoare, luarea în stăpânire a imaginației reprimate sau a celei care funcționează împotriva persoanei, diminuarea stărilor de anxietate excesivă sau chiar eliminarea acestora, recâștigarea dorințelor și a bucuriilor, eliberarea corpului de tensiunile și crampele în care acesta a fost ținut captiv de către conflicte și traume. Ca o sumarizare a tuturor acestora, sarcina demersurilor psihoterapiilor de relaxare constă în a asigura ființei umane acea libertate care cuprinde în aceeași măsură exprimarea corporală și verbală a acestuia.

                   Baza relaxării o constituie asa-numitul  răspuns de relaxare. Mobilizarea răspunsului de relaxare  se realizează mai încet decât  răspunsul de înfruntare sau evadare  care se poate sesiza în condițiile confruntării cu situațiile amenințătoare. Aceasta se poate explica prin faptul că, în cazul țesutului muscular, nu există o comandă (codificată sub forma unui impuls nervos) care să conducă în mod direct la "deconectare". Toate impulsurile care sunt transmise pe căile nervoase provoacă contracția musculaturii. În măsura în care sistăm însă transmiterea impusurilor activatoare, după trecerea unui anumit timp, mușchii ajung într-o stare de relaxare, vecină cu starea lipsei de activare.

          

HIPNOTERAPIA TULBURĂRILOR ANXIOASE

      Prin hipnoterapia tulburărilor anxioase înțelegem acea intervenție psihoterapeutică care înglobează elemente hipnotice în strategia terapeutică și care își îndreaptă eforturile în direcția dobândirii de către persoană a acelor resurse, cu ajutorul cărora să se poată confrunta în condiții de confort psihic și siguranță de sine, cu situațiile apreciate anterior - în mod nejustificat - ca fiind amenințătoare.

     Hipnoza folosită pentru tratarea tulburărilor anxioase prezintă 2 avantaje pe care le oferă pacientului. Primul dintre beneficii se referă la starea de relaxare profundă care poate fi indusă prin hipnoză, aceasta fiind una dintre cele mai importante caracteristici ale transei. Mai mult chiar, spre deosebire de majoritatea tehnicilor de relaxare, a căror însușire este oarecum laborioasă și necesită timp, în hipnoză relaxarea poate fi indusă relativ rapid, metoda putând fi utilizată și cu titlu de "intervenție de urgență" în cazul persoanelor anxioase.

                 În economia psihoterapiei clientului anxios, relaxarea este importantă, nu doar datorită aportului la destinderea musculaturii anormal de contractate, ci și prin echilibrarea sistemului nervos vegetativ și, implicit, prin reducerea acelui  arousal alarmant, care reprezintă poate cea mai spectaculoasă componentă a anxietății. S-a putut demonstra experimental că simpla inducție a unei inducții hipnotice de rutină are darul de reduce anxietatea și de a ameliora dispoziția emoțională a persoanelor sănătoase, efectele fiind comparabile cu cel obținute prin antrenamentul autogen, respectiv prin odihnă.

               Celălalt avantaj al recursului la hipnoză trebuie căutat în faptul că transa constituie un context facilitator pentru exercițiile de  imagerie mentală,  care ocupă la rândul lor un loc aparte în tratamentul anxietății. Imageria reprezintă, în cazul persoanelor anxioase, acel mediu în care poate fi pregătită confruntarea cu situațiile anxiogene, moment care reprezintă, în esență, cheia oricărei intervenții asupra anxietății.

               Hipnoza permite nu doar evocarea unor situații de viață sau evenimente reale prin proiectarea acestora pe ecranul fanteziei, dar și trăirea acestora, ca și cum întâlnirea s-ar fi produs în mod real. La baza acestei realizări se află o altă caracteristică a transei, anume realizarea unei stări de disociere, care îi permite persoanei să trăiască simultan două stări de conștiență diferite. Aceasta înseamnă că persoană hipnotizată prezintă conștiințe paralele,  ceea ce îi permite atât trăirea fenomenelor de transă ce îi sunt sugerate, cât și păstrarea simultană a rolului mai obiectiv, etichetat ca  observatorul ascuns.

CÂTEVA INFORMAȚII DESPRE TULBURĂRILE ANXIOASE ȘI ATACURILE DE PANICĂ

               Tulburările anxioase generalizate se caracterizează prin prezența unei trăiri anxioase cronice (cu durată de cel puțin o lună), difuze, cu trăirea aprehensiunii unui pericol iminent. Această stare poate fi marcată de episoade anxioase cu caracter mai acut și dezadaptativ. Dar deoarece nici anxietatea difuză, nici atacurile acute nu au legătură cu o amenințare directă, această anxietate este caracterizată care fiind o anxietate care plutește liber.

               Aceste persoane se află într-o permanentă stare de tensiune și supraîncordare, îngrijorare și nu se simt niciodată în largul lor. Ei sunt hipersensibili la relațiile interpersonale și adesea se simt inadecvați și depresivi. Adesea au dificultăți de concentrare și se tem să nu comită vreo eroare. Nivelul ridicat al supraîncordării se reflectă în supraîncordarea posturală și gesturală, hiperreactivitatea la stimuli surveniți brusc sau neașteptat și în mișcările care trădează nervozitatea.

               Frecvent ele se plâng de tensiune în zona gâtului, cefei, umerilor și părții superioare a spatelui, diaree cronică, poliurie și tulburări de somn (insomnia și coșmaruri). Ele transpiră frecvent  și au de obicei palmele ude. Pot suferi de hipertensiune arterială, puls accelerat, tulburări respiratorii sau palpitații fără vreun motiv de natură fiziologică. Indiferent cât de bine le merge în viață, ei sunt temători și așteaptă mereu un eveniment negativ. Temerile și fanteziile lor vagi, combinate cu hipersensibilitatea lor îi fac să se simtă triști și descurajați. Nu numai că au dificultăți în luarea deciziilor, dar după ce au luat o hotărâre se frământă să nu fi greșit cumva și se gândesc la tot felul de factori neprevăzuți care ar putea duce la dezastre. Cum au scăpat de o sursă de îngrijorare, găsesc imediat alta, astfel încât rudele și prietenii își pierd adesea răbdarea cu ele. Și seara la culcare, în loc să se odihnească liniștite, ei își trec în revistă greșelile reale sau imaginare. Când nu se gândesc la problemele trecute, anticipează toate greutățile și problemele ce ar putea apărea în viitor.

               Anxietatea difuză este punctată de atacuri de panică care durează de la câteva secunde până la o oră sau chiar mai mult. Aceste atacuri apar brusc, au o intensitate foarte mare și apoi dispar. Atât apariția cât și dispariția lor nu au o cauză evidentă.

               Simptomatologia variază de la individ la individ, incluzând în general: palpitații, respirație rapidă și sacadată, transpirații abundente, amețeli, senzație de leșin, răcirea extremităților, paloarea feței, nevoia de a urina, senzații diverse în zona abdominală, senzația de moarte iminentă.

               De regulă, atacul durează câteva minute și se remite. În cazul în care acesta durează ceva mai mult, persoana în cauză imploră anturajul să cheme un medic. Acest liniștește bolnavul și îi administrează sedative. Atacurile variază ca frecvență de la câteva pe zi până la unul pe lună sau chiar mai rare. Ele se pot declanșa în timpul zilei sau noaptea când persoana se trezește brusc din somn cu un puternic sentiment de teamă, care evoluează rapid sub forma unui atac. Între atacuri persoana se comportă normal, dar o anxietate și tensiune psihică persistă de regulă.

               Obsesia reprezintă preocuparea persistentă pentru ceva, un gând sau o trăire afectivă.

               Compulsia  este un impuls spre ceva, pe care persoana îl trăiește ca irezistibil, În cazul tulburării obsesiv-compulsive persoanele se simt forțațe să se gândească la ceva la care nu doresc să se gândească, sau să întreprindă acțiuni pe care nu doresc să le realizeze. Ele simt că, comportamentul lor este irațional dar nu se pot controla.

                Tulburările obsesiv-compulsive reprezintă aproximativ 17-20% din cadrul tulburărilor anxioase. Ideile obsessive pot îmbrăca tematică foarte variată cum ar fi preocupări pentru starea de sănătate proprie, comiterea unor acte imorale, suicide sau căutarea unor soluții la probleme insolvabile.

                Deși gândurile obsesive nu sunt de regulă duse la îndeplinire, ele reprezintă o permanentă sursă de tortură psihică pentru individ. În cazul apariției gândurilor obsesive, persoanele practică ritualurile obsesive pentru  a preîntâmpina  producerea evenimentului (bat în lemn, pășesc doar pe anumite porțiuni ale trotuarului, se întorc din drum când apare o pisică neagră etc. )

               Actele compulsive pot fi minore (își face cruce de câteva ori pe zi), sau deranjante (se spală pe mâini de 10 ori pe zi). Realizarea actului compulsiv, de regulă, poate produce o descărcare a tensiunii psihice. Dacă persoana încearcă să reziste compulsiunii, anxietatea crește foarte mult.

               Tulburarea obsesiv-compulsivă este considerate dezadaptativă pentru că subiectul desfășoară comportamente neraționale care reduc flexibilitatea conduitei și capacitatea de autocontrol.

                 Fobia este teama patologică față de un obiect bine precizat care nu reprezintă o amenințare direct pentru pacient. Dar despre fobii vom vorbi altădată.

                 Iar săptămâna viitoare voi prezenta și tipul de terapii potrivite pentru aceste probleme. (psihoterapia cognitiv-comportamentală, hinoterapia, etc.)

DE CE MERGEM LA PSIHOLOG?

Așa cum este aplicată de specialiști, psihoterapia se deosebește de demersurile empirice deoarece presupune o aplicare sistematică și conștientă a unor mijloace psihologice de influențare a comportamentului uman.

Mulți dintre noi am trăit măcar o dată în viață o situație dramatică pe care am depășit-o ajutați de sfatul unei rude sau al unui prieten, sau am făcut o schimbare radicală de viață după o anumită experiență care ne-a făcut să vedem altfel lucrurile.

Psihoterapia se bazează pe supoziția conform căreia, chiar în cazul unei patologii de tip somatic, modul în care individul va percepe și evalua starea sa, precum și strategiile adaptative pe care le folosește, joacă un anumit rol în evoluția tulburării și aceste strategii vor trebui modificate în cazul în care dorim ca afecținea să evolueze favorabil.

La baza oricărei psihoterapii se află convingerea conform căreia persoanele cu probleme psihologice au capacitatea de a se modifica învățând noi strategii de a percepe și evalua realitatea și de a se comporta. Majoritatea psihoterapeuților sunt de părere că scopul psihoterapiei este să transforme această convingere în realitate.

Deci obiectivul oricărei psihoterapii constă în a înțelege comportamentul clientului și a modifica acest comportament astfel încât dificultățile existențiale ale acestuia să fie înlăturate sau măcar diminuate. Pentru acesta, psihoterapeutul încearcă să realizeze o evaluare a personallității clientului, căutând să pună în evidență problemele principale și particularitățile psihice ale acestuia. Demersul psihoterapeutic va avea apoi ca sarcină să elibereze clientul de anxietate, depresie sau alte trăiri afective care împiedică adaptarea optimă  a acestuia la mediu, trăiri care îi perturbă comportamentul și au efecte negative asupra celor din jur, lezând cele mai importane acțiuni ale vieții individului: activitatea profesională, relațiile interpersonale, viața sexuală, imaginea de sine, autoaprecierea, etc.

Psihoterapia este definită ca o acțiune psihologică sistematică, planificată și intențională, având la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct și exercitată de către un psihoterapeut calificat (psiholog) asupra clientului. Ea utilizează metode și acțiuni specifice și nu se poate confunda cu simpla acțiune caldă și simpatică pe care o exercită la nivel empiric o rudă, un preot sau un prieten foarte apropiat.
Psihoterapia poate fi privită și ca o relație interpersonală dintre pacient și psihoterapeut, relația menită să investigheze și să înțeleagă natura problemelor psihice ale clientului în scopul de a corecta aceste probleme și a elibera pe client de suferință.
Suferința psihică se poate manifesta sub forma unor atitudini, sentimente, stări, comportamente sau simptome care creează tulburări clientului și de care acesta dorește să se elibereze. Obiectivul major al psihoterapiei constă în a produce modificări în sfera personalității clientului, modificări care îl vor ajuta să realizeze o adaptare mai eficientă, mai puțin dezagreabilă și mai stabilă la mediu. Deși psihoterapia vizează în primul rând simptomele, dificultățile, tulburările și dezadaptările clientului, ea nu trebuie redusă doar la procesul psihologic de vindecare, ci trebuie să vizeze, pe cât posibil, o restructurare de profunzime a personalității, precum și o mai eficientă reglare și autoreglare a stărilor psihice ale acestuia, să fie preventivă și autoformativă, să urmărească evoluția omului, actualizarea disponibilităților sale latente și a potențialului său maximal, atît pe plan fizic cât și spiritual.
Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, începând cu crizele existențiale, tulburările din sfera personalității, nevrozele, afecțiunile psihosomatice, bolile organice cronice și terminând cu susținerea psihoterapeutică a unor pacienți psihotici aflați în faza de remisie, unde vine în completarea tratamentului psihiatric.

RIȘTI?....

"Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
... Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi…
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori…
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş…
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic…"

Rudyard Kipling: Rişti…