Despărțirile romantice sunt printre cele mai comune evenimente traumatice din viața noastră, dar într-o oarecare măsură subapreciate. Şi pentru că sunt atât de universale, cei mai mulți oameni discută deschis unul cu altul despre acestea și empatizează unul cu altul. Pe de altă parte, tocmai din cauza frecvenței lor, oamenii pot minimiza cât de dureroasă și de distrugătoare poate fi o despărțire pentru cineva.
joi, 19 mai 2016
miercuri, 2 martie 2016
Cum să trăieşti alături de o persoană obsedată de control?
... și câteva explicații posibile pentru atitudinea ei.
Este greu să trăiești cu oamenii care controlează - cu sfaturile lor constante, rutine rigide, și programări; ca și cum ar conduce de pe bancheta din spate și cererile lor în sensul că mașina de spălat vase trebuie să fie încărcată într-un anumit fel, iar uneltele din garaj puse din nou pe cârlige corespunzătoare. Ei sunt obsedați și programează fiecare minut la masa de Crăciun cu săptămâni în avans, și devin iritabili sau furioși atunci când planurile lor sunt perturbate sau ceilalți nu reușesc să urmeze tot ceea ce au planificat ei.
Iată câteva perspective asupra mintea unei persoane obsedate de control:
Nu e vorba de control, este vorba despre anxietate.
Deși există unele persoane care controlează deoarece ele dețin puterea sau se simt îndreptățite și se așteaptă ca lumea să meargă pe calea lor, pentru cei mai mulți oameni care controlează este vorba de anxietate. Controlul este o soluție proastă, dar nu reprezintă problema. Deseori, astfel de oameni au crescut într-un mediu haotic, sau cu părinți anxioși sau chiar abuzivi. Pe măsură ce copiii cresc, luând exemplul părinților lor, devin hipervigilenţi pentru a face față situațiilor-mereu în alertă, anticipând întotdeauna probleme.
Controlul și planificarea de dinainte, știind ce se va întâmpla, știind ce fac alții, stăpânii rutinelor și regulilor reduce anxietatea lor și face mediul lor mai sigur emoțional. Când totul este planificat, lucrurile rele nu se pot întâmpla chiar atât de ușor.
Cei care controlează nu se văd, de obicei, pe ei înșiși ca fiind așa.
Cel mai adesea ei se gândesc la ei ca având "bun simț", ca"fiind responsabili" sau pur și simplu "planifică de dinainte", "stabilesc prioritățile", "sunt de ajutor" (în special atunci când dau sfaturi) sau "fac ceea ce se așteaptă." Frustrarea lor vine atunci când ceea ce este atât de evident și/sau important pentru ei nu este atât de evident și/sau important pentru cei din jurul lor.
Sunt autocritici.
Critica pe care o fac la adresa cuiva este, de multe ori, critica pe care ei înșiși şi-o fac la adresa lor. Nevoia lor de a rămâne în control asupra lucrurilor nu exclud posibilitatea de a o da în bară, iar pentru asta ei se auto-blamează
Ei au probleme cu schimbarea.
Mulți dintre oamenii care controlează știu luni, ceea ce o să facă sâmbătă. Dacă le spui sâmbătă dimineața că fratele tău o să vină la cină, ei se pot răsti la tine de ce fratele "întotdeauna" trebuie să vină la cină, dar este într-adevăr mai mult despre faptul că planurile lor bine puse la punct au fost date peste cap și de încercarea sentimentului de frustrare.
În condiții de stres, toate acestea devine din ce în mai rău.
Stresul crește anxietatea pentru majoritatea oamenilor; pentru cei care vor să deţină controlul, cu cât mai mult stres cu atât controlul devine mai rigid, implicând o mai mare frustrare și o gestionare mai mare a controlului.
Ce se poate face în cazul în care locuiți cu o persoană care dorește să dețină controlul?
Să-ți dai seama că e vorba de anxietatea lor. Să-ți spui ție însuți (destul de des) că anxietatea este adevărata problemă şi acest lucru te poate ajuta să te simți mai puțin victimizat, mai puțin ca fiind tratat sau certat ca un copil de 10 ani .
Vorbiți despre anxietate. Mai degrabă decât să fii tentat să-l critici cât de ridicol este sau cât de mult vrea să controleze prin comportamentul lui, puteți să-l întrebați de ce este îngrijorat. Trebuie să eviţi să-i zici că "tu de fapt controlezi , nu eşti responsabil", pentru ca să nu se ajungă la o dispută referitor la realitatea cui este bună. Controlul este în legătură cu ei. Este soluția lor la anxietate, iar tu îl ajuţi să facă faţă acestei probleme
Avertizează-i înainte în privinţa schimbărilor.
Dacă te gândeşti să-l inviţi pe fratele tău sâmbătă, spune-i lucrul acesta, să zicem, miercuri sau joi. Doar spune-i şi sugerează-i partenerului tău să se gândească la această posibilitate Aceasta îi oferă timp celeilalte persoane să-şi adapteze planurile sale de week-end și starea emoțională şi să se gândească la ea în voie. La fel, dacă întârzii, oferă-i cât de mult timp în avans posibil pentru a-l ajuta să se adapteze noii situaţii.
Decide cu privire la propriile limite.
În cazul în care partenerul tău vrea să sterilizeze întreaga bucătărie, după ce ați pregătit cina sau să împacheteze lenjeria de corp într-un anumit mod alcătuit din patru pași, decide cu privire la ceea ce eşti dispus să faci ca să te simţi confortabil. Este vorba despre a decide dacă să fii receptiv la anxietatea lui sau ei, în loc să crezi că eşti tratat ca un copil, unul care trăiește cu un părinte nerezonabil. Stabileşte-ţi limitele tale în mod clar și relaxat.
Poartă conversații deschise despre ceea ce te deranjează.
Este prea mult control din partea lui/ei, prea multe sfaturi care nu sunt cerute sau o rutină prea rigidă pentru serile de sâmbătă? Încercați să aveţi o conversație rezonabilă între adulți cu privire la aceste probleme, nu atunci când deja ești frustrat sau el sau ea este iritat, ci atunci când nu sunteţi. Din nou, evită drama, în schimb întrebați-l care sunt grijile lui/ei, și vedeţi dacă puteți ajunge la un plan agreabil pentru amândoi.
Luați în considerare consilierea de cuplu.
În cazul în care nu poți avea aceste conversații pentru adulți sănătoși la minte - dacă ești prea speriat pentru deschide discuţia sau în cazul în care conversația nu aduce nimic bun - ia în considerare consilierea de cuplu, chiar și pentru câteva ședințe, pentru a putea explora aceste probleme într-un mediu care oferă siguranță.
Toate acestea, evident sunt mai ușor de spus decât de făcut, dar ca o mulțime de alte probleme de relație este vorba de a vedea problema reală, de a alege să reacționezi într-un mod diferit, și fiind adulți, fără speranța că celălalt se va schimba în mod magic, şi pentru că vă pasă de cealaltă persoană, și pentru că tu faci tot ceea ce poți face.
Tel. contact: 0727277433
e-mail: psihoterapiegetabond@gmail.com
e-mail: psihoterapiegetabond@gmail.com
luni, 22 iunie 2015
Să recunoaştem: Uneori a fi mamă nu e chiar aşa de minunat
Trimitem noi oare mesaje greşite?
Când vorbim despre a avea un copil, de multe ori auzim cât de minunat poate fi. Auzim despre împlinirea personală și strălucirea extraordinară care însoțește miracolul vieții. Auzim povești de bucurie și încântare, cum mamele pot să facă faţă diferitelor sarcini cu care se confruntă. Ni se spune că vom străluci când vom fi însărcinate, ne vom conecta instantaneu atunci când ne vom ține în braţe copilul pentru prima dată, și vom evolua în mod natural și elegant la statutul de mămică.
Noi toți sperăm că va fi așa, atunci când vom avea copilul nostru.
Imaginea, totuși, nu este întotdeauna atât de perfectă. Desigur, auzim, de asemenea, despre câte rufe avem de spălat cu ochii închiși de epuizare și câte dușuri vom face în 30 secunde, lipsite de energie, cu ușa deschisă în timp ce copilul nostru țipă pentru atenție. Și deşi, într-o oarecare măsură, suntem dispuşi să ne schimbăm stilul de viaţă anterior, cele mai multe femei sunt insuficient pregătite pentru imprevizibila aventură la care s-au angajat.
Trăim într-o cultură care romantizează maternitatea. Chiar și astăzi - când suntem înconjurați de gânditori iluminați și progresişti - mitul mamei perfecte persistă. Asta înseamnă că, mama bună este dispusă să ofere angajament absolut, auto-sacrificiu și educaţie. Ea este devotată necondiționat familiei ei și este motivată de nesfârșita dăruire, care va fortifica în cele din urmă bunăstarea emoţională a copiilor ei.
Toate acestea sună bine pe hârtie.
Toate acestea sună bine pe hârtie.
O femeie aude cum maternitatea îţi poate schimba viața pentru totdeauna. Într-adevăr. Dar ceea ce de multe ori nu se spune este că unele dintre aceste modificări vor fi profund neliniștitoare, de multe ori putând provoca o criză.
Ce face o mamă cu ambivalența pe care o simte pentru copilul pe care şi l-a dorit?
Cum împacă ea dorința ei de a fi cea mai bună mamă cu dorul de viaţa pe care a avut-o înainte de a avea copilul?
Ce face o mamă cu ambivalența pe care o simte pentru copilul pe care şi l-a dorit?
Cum împacă ea dorința ei de a fi cea mai bună mamă cu dorul de viaţa pe care a avut-o înainte de a avea copilul?
Cui poate să îndrăznească să-i destăinuie dorința ei secretă de a nu fi avut vreodată acest copil?
Cum poate ea dormi noaptea în timp ce încearcă să echilibreze gândurile tulburătoare ce constant îi trec prin minte și vina pe care o aduc acestea?
Poate fi ea o mamă bună dacă se luptă, uneori, cu sentimente bruște de nemulțumire, resentimente și mânie față de copilul ei?
Cum rezistă ea ispitei de a se preda în faţa pierderii controlului și a asaltului la stima ei de sine și a identităţii ei?
Va revendica ea vreodată, sentimentele ei de sexualitate și pasiune pentru fostul său sine?
Este asta ce înseamnă să fii mamă, sau se va simţi vreodată cu adevarat din nou cum era înainte?
Cum poate ea dormi noaptea în timp ce încearcă să echilibreze gândurile tulburătoare ce constant îi trec prin minte și vina pe care o aduc acestea?
Poate fi ea o mamă bună dacă se luptă, uneori, cu sentimente bruște de nemulțumire, resentimente și mânie față de copilul ei?
Cum rezistă ea ispitei de a se preda în faţa pierderii controlului și a asaltului la stima ei de sine și a identităţii ei?
Va revendica ea vreodată, sentimentele ei de sexualitate și pasiune pentru fostul său sine?
Este asta ce înseamnă să fii mamă, sau se va simţi vreodată cu adevarat din nou cum era înainte?
Mamele noastre nu ne-au spus despre aceste schimbări și despre pierderile care pot avea loc după ce ai un copil. Comunitatea medicală nu ne spune. De multe ori, prietenii și familia noastră nu ne spun. Cu toate acestea, dacă ne uităm foarte atent și ascultăm foarte atent, putem vedea zâmbetul lucrat care marchează fața unei mame pierdută în provocarea vieţii sale. Este povestea unei femei care arată foarte bine la exterior - cea care încearcă cu disperare să mențină iluzia că totul este în regulă, că acest lucru este, de fapt, la fel de ușor și plăcut ca pentru orice altă mamă. Este, de asemenea povestea unei femei care nu știe la cine să apeleze, atunci când are nevoie să spună cu voce tare că a fi mamă nu este întotdeauna atât de bine. Exact atunci când se așteaptă să fie cea mai bună perioadă din viata ei, ea este adesea lăsată să simtă că ar face ceva greșit, pur și simplu nu se pricepe la acest lucru; poate că nu a fost făcută să fie mamă?
Uneori, este ușor să suporţi greutățile maternității. Este ușor pentru cele mai multe mame să suporte îngrozitoarea deprivare de somn, ţipetele provocate de colici, sau farfuriile de la micul dejun de ieri care nu şi-au mai găsit drumul spre chiuveta din bucătărie. Dar atunci când o femeie se detaşează de copilul ei, sau nu satisface așteptările impuse de mama ei critică, sau nu poate face față propriei reflecții din oglindă, deoarece şi-a pierdut legătura cu sufletul ei - este greu pentru ea să știe ce să facă.
Iar aceasta ne duce la un gând simplu: Uneori a fi mamă nu este chiar aşa de bine.
Să recunoaștem - este greu, este constant și rareori ni se mulțumeşte sau suntem recompensate pentru munca aceasta fără sfârșit. Uneori, chiar și atunci când facem tot ce putem, se simte ca şi cum nu am face suficient. Alteori, indiferent de ceea ce facem sau cât de greu încercăm, sfârşim prin a fi copleșite, furioase și epuizate. Sunt momente, de asemenea, când apare depresia, complicând situaţia. Dar, indiferent de context, este stringent ca noi să demontăm mitul care perpetuează ideea că tranziția către maternitate vine ușor și natural la cele mai multe femei. Trebuie să punem la îndoială prezumția că mamele bune au mai multă grijă de copiii lor decât de ele însele. Pentru a face asta, putem începe prin a elibera femeile de aşteptarea că ea va face faţă acestui rol de mamă într-un mod perfect.
Deci ce ar trebui să facem?
Iar aceasta ne duce la un gând simplu: Uneori a fi mamă nu este chiar aşa de bine.
Să recunoaștem - este greu, este constant și rareori ni se mulțumeşte sau suntem recompensate pentru munca aceasta fără sfârșit. Uneori, chiar și atunci când facem tot ce putem, se simte ca şi cum nu am face suficient. Alteori, indiferent de ceea ce facem sau cât de greu încercăm, sfârşim prin a fi copleșite, furioase și epuizate. Sunt momente, de asemenea, când apare depresia, complicând situaţia. Dar, indiferent de context, este stringent ca noi să demontăm mitul care perpetuează ideea că tranziția către maternitate vine ușor și natural la cele mai multe femei. Trebuie să punem la îndoială prezumția că mamele bune au mai multă grijă de copiii lor decât de ele însele. Pentru a face asta, putem începe prin a elibera femeile de aşteptarea că ea va face faţă acestui rol de mamă într-un mod perfect.
Deci ce ar trebui să facem?
Trebuie să modificăm mesajele pe care viitoarele mame le aud. Trebuie să le spunem că este în regulă să facă greșeli. Trebuie să le spunem că e în regulă să ceară ajutor.
Și trebuie să ne amintim că este esențial ca noi, în calitate de mame, să fim egoiste uneori. Trebuie să punem nevoile noastre în partea de sus a listei noastre de prioritate, fără a ne simți vinovate. Acest lucru nu este ușor de făcut. Dar e important. Avem nevoie de odihnă, atunci când putem. Să mâncăm bine. Să luăm puţin aer, să mai mergem pe la prietenii noștri, să evităm oamenii și lucrurile care ne fac sa ne simţim prost, să stabilim limite, sau pur și simplu să ieşim la o plimbare.
Trebuie să ne hrănim spiritele.
Numai atunci copiii noștri vor avea posibilitatea de a ne cunoaşte şi simţi aşa cum suntem în realitate, și, astfel, vor putea obține cel mai mare beneficiu de la ceea ce avem de oferit.
de Karen Kleiman, MSW, extras din ParentSchool : "Lecţii simple de la experți cum să fii mamă și tată" de Jerry și Lorin Biederman (M. Evans & Company, 2004).
Și trebuie să ne amintim că este esențial ca noi, în calitate de mame, să fim egoiste uneori. Trebuie să punem nevoile noastre în partea de sus a listei noastre de prioritate, fără a ne simți vinovate. Acest lucru nu este ușor de făcut. Dar e important. Avem nevoie de odihnă, atunci când putem. Să mâncăm bine. Să luăm puţin aer, să mai mergem pe la prietenii noștri, să evităm oamenii și lucrurile care ne fac sa ne simţim prost, să stabilim limite, sau pur și simplu să ieşim la o plimbare.
Trebuie să ne hrănim spiritele.
Numai atunci copiii noștri vor avea posibilitatea de a ne cunoaşte şi simţi aşa cum suntem în realitate, și, astfel, vor putea obține cel mai mare beneficiu de la ceea ce avem de oferit.
de Karen Kleiman, MSW, extras din ParentSchool : "Lecţii simple de la experți cum să fii mamă și tată" de Jerry și Lorin Biederman (M. Evans & Company, 2004).
joi, 28 mai 2015
Sunt o proaspătă mămică şi sunt anxioasă!
Cine n-ar fi aşa?
Adaptat după "Scăparea copilului și alte gânduri înfricăşătoare" (Routledge, 2010) de Kleiman & Wenzel
Nu sunt toate mămicile proaspete anxioase?
Ba da. Şi experţii şi mamele sunt de acord, fără rezerve, că toate mămicile proaspete trăiesc anxietatea; acesta este un lucru de necontestat şi necondiţionat. Se poate manifesta ca un simptom fizic (ex.: inima mea o ia la goană de fiecare dată când copilul plânge) sau ca un răspuns comportamental (ex.: Trebuie să verific de două ori să fiu sigură că cel mic respiră chiar dacă îi aud respiraţia prin interfon) şi are impact asupra modului de a gândi al persoanei (ex.: Sper ca bebeluşul meu să fie bine. Ştiu că nu ar fi trebuit să-l iau cu mine la magazin, acum probabil se va îmbolnăvi.) Toate acestea, precum şi multe alte manifestări, sunt răspunsuri normale la stressul provocat de maternitate.
Istoric, anxietatea este considerată a fi un aliat, este un semnal intern care ne poate proteja, motiva sau alerta dacă există un pericol. În aceste moduri, reacţiile anxioase sunt adaptative şi într-o mare măsură, primare şi instinctive. Când oamenii experimentează o situaţie periculoasă sau ameninţătoare, intervine răspunsul de tip luptă sau fugi. Acest răspuns de supravieţuire pompează adrenalină prin corpul nostru, dând naştere la o serie de schimbări fizice cum ar fi pulsul rapid, palpitaţii sau mărirea tensiunii arteriale. Scopul acestui răspuns este de a ne pregăti pentru acţiune. Mulţi dintre noi îşi pot aminti un moment din viaţa noastră când am răspuns în acest fel, la o ameninţare reală sau la o situaţie pe care noi am perceput-o ca fiind ameninţătoare.
Istoric, anxietatea este considerată a fi un aliat, este un semnal intern care ne poate proteja, motiva sau alerta dacă există un pericol. În aceste moduri, reacţiile anxioase sunt adaptative şi într-o mare măsură, primare şi instinctive. Când oamenii experimentează o situaţie periculoasă sau ameninţătoare, intervine răspunsul de tip luptă sau fugi. Acest răspuns de supravieţuire pompează adrenalină prin corpul nostru, dând naştere la o serie de schimbări fizice cum ar fi pulsul rapid, palpitaţii sau mărirea tensiunii arteriale. Scopul acestui răspuns este de a ne pregăti pentru acţiune. Mulţi dintre noi îşi pot aminti un moment din viaţa noastră când am răspuns în acest fel, la o ameninţare reală sau la o situaţie pe care noi am perceput-o ca fiind ameninţătoare.
Când vom privi mai atent în mintea neliniştită a unei proaspete mămici, vom găsi o serie de răspunsuri anxioase care se încadrează în 3 categorii. Prima, este "Toate mămicile gândesc aşa", ex.: Mă întreb dacă primeşte destul lapte. Acestea sunt anxietăţile care se potrivesc lejer în definiţia acceptată de toată lumea a "anxietăţii proaspetei mămici". În al doilea rând, se află "ceva este în neregulă cu mine" axiomă exprimată de regulă ca, Nu pot ieşi din casă până ce copilul nu are 6 luni. Am auzit ca înainte de a avea 6 luni, copii sunt susceptibili la germenii care pot da naştere la boli fatale. Am încercat să ies din casă dar simt că nu pot respira când ies afară din casă, inima îmi iese din piept şi încep să-mi curgă lacrimile. Şi chiar nu se merită să fac asta. Acestea sunt anxietăţile care interferează cu funcţionarea normală şi necesită o atenţie profesională. Şi în al treilea rând, cel mai comun scenariu de altfel, " Este normal să simt aşa?"sunt acele anxietăţi care balansează între cele 2 extreme prezentate.
Majoritatea femeilor care caută ajutor profesional pentru simptome ca anxietate sau depresie post-partum sunt cele care oscilează între cele două extremităţi: Este normal ceea ce gândesc sau o iau razna? Ele îşi dau seama că sunt mult mai anxioase decât au fost vreodată şi se întreabă cât de mult este prea multă anxietate. Ele se îngrijorează că sunt mult prea nervoase, hipervigilente sau obsesive, atât de mult în unele zile încât se tem că pot înnebuni. Atfel, dacă privim ca pe o scală, cu anxietate "normală" la un capăt şi anxietate foarte mare, disfuncţională la celălalt, preponderenţa femeilor postpartum care se luptă cu simptomele anxietăţii se află undeva între cele două extremităţi, lasând astfel loc unei mari incertitudini.
Este de la sine înțeles că maternitatea și anxietatea merg mână în mână. Responsabilitatea extraordinară și caracterul imprevizibil al rolului de mămică se pot combina într-un mod exploziv, făcând multe femei să se simtă vulnerabile și nepregătite. Aproape toată lumea, inclusiv noua mămică și cei din jurul ei, cât şi furnizorii de servicii medicale, se așteaptă la un anumit grad de anxietate în acest domeniu. Dar aceasta este o parte esențială a problemei. Este adesea dificil să facă distincţia între anxietatea "normală" şi ceea ce poate fi un simptom al unei tulburări de anxietate sau o manifestare a depresiei postpartum.
Cele mai mulţi nu sunt surprinși sau teribil de îngrijoraţi, atunci când mama unui copil în vârstă de o săptămâna raportează că este îngrijorată de bunăstarea copilului ei, sau îngrijorată de faptul că nu mănâncă suficient, sau întrebându-se dacă va muri de la sindromul morţii subite a sugarului dacă ea nu se duce să-l verifice toată noaptea.
O altă parte a problemei este că furnizorii de asistenţă medicală de cele mai multe ori consideră manifestările timpurii ale anxietăţii ca normale în situaţia dată. În plus, în ciuda concentrării actuale asupra tulburărilor de dispoziţie postpartum, accentul rămâne în primul rând pe simptomele depresive. Femeile rămân reticente în a-și exprima anxietatea în general, în parte pentru că aceasta pare aşa de "plângăcios" sau irelevant. Dorința urgentă a unei femei pentru ajutor este prea adesea interpretată ca slăbiciune, o etichetă care nu servește deloc unui spirit slăbit. Regretabil, mulți medici consolidează acest lucru referindu-se la anxietate ca la o neplăcere pentru femeia care de-abia a născut; ceva cu care ea trebuie doar să se obișnuiască.
Dar nefăcând nici o greşeală zicând asta, în cel mai rău caz, anxietatea poate fi invalidantă, iar în acest context, al femeii care de-abia a născut, acesta poate fi un semnal important care necesită mai multă atenţie. Femeilor nu trebuie să le fie teamă să vorbească despre anxietate și trebuie să caute ajutor. Membrii de familie și furnizorii de servicii medicale trebuie să ia în serios expresia anxietății, trebuie să nu mai facă comentarii răutăcioase și ar trebui să se simtă obligaţi să ajute mama să-şi găsească alinarea, fie prin măsuri de auto-ajutor sau prin sprijin profesional.
Adaptat după "Scăparea copilului și alte gânduri înfricăşătoare" (Routledge, 2010) de Kleiman & Wenzel
joi, 7 mai 2015
4 moduri de a dezarma gelozia
Notă: Nu se referă neapărat la partenerul tău!
În ultima mea postare am făcut distincţia între două feluri diferite de gelozie. Cea simplă care apare aproape în toate relaţiile. Fiind lipsită de resentimente, această formă minoră de gelozie ajută partenerii să se reconecteze. Dar acum voi descrie cum să depăşeşti gelozia complexă înainte de a-ţi distruge relaţia.
Gelozia simplă se poate complica
Dinamica relaţiei poate complica chiar şi gelozia simplă, în special când partenerii nu-şi dau seama de diferenţele dintre temperamentele lor şi dintre trăsăturile lor de personalitate. De exemplu, un partener introvert nu este de acord cu interpretarea partenerului extravert în ceea ce priveşte interacţiunile "adecvate". Ce este doar o prietenie pentru unul, poate semăna cu un flirt îngrijorător pentru celălalt. Şi ceea ce înseamnă în modul cel mai sincer consideraţie pentru unul - "Ar trebui să mă respecţi!" - poate însemna control sau chiar opresiune pentru celălalt - "Nu vrei să fiu eu însămi!"
Deocamdată aceasta este încă gelozie simplă, fără nuanţele paranoice sau obsesionale ale celuilalt tip de gelozie. Partenerul introvert nici nu-şi acuză partenerul de infidelitate, nici nu are obsesii în ceea ce priveşte partenerul său mai prietenos şi mai sociabil. Este într-adevăr o eroare de apreciere în ceea ce priveşte tipul temperamental care are loc în aproape toate relaţiile - şi anume, judecarea partenerului în funcţie de cum ai reacţiona tu, chiar dacă partenerul tău are un temperament diferit, o experienţă de viaţă diferită, o dezvoltare şi o evoluţie emoţională diferită. Toţi suntem tentaţi să manifestăm această formă de narcisim - modul în care eu reacţionez este un standard pentru toţi oamenii decenţi aşa că ar trebui să te conformezi la ceea ce cred eu că e adecvat.
Reconcilierea disputelor create de diferenţele temperamentale necesită o viziune binoculară - abilitatea de a vedea perspectiva partenerului alături de perspectiva proprie; într-adevăr, de a vedea lumea prin ochii partenerului şi în acelaşi timp din perspectivă proprie. Viziunea binoculară, poate cea mai importantă abilitate relaţională, face ca lumea să pară mai bogată şi mai dinamică. Inabilitatea de a vedea lucrurile şi din perspectiva celuilalt dă naştere la un narcisim reactiv în care nu eşti capabil de a-l vedea pe partenerul tău diferit faţă de ceea ce simţi tu pentru el - şi, desigur, dă naştere şi la gelozie.
Dezarmarea geloziei complexe
1. Nu avea încredere în obsesii.
Obsesiile distorsionează foarte mult realitatea. Dacă nu te poţi opri să te gîndeşti la faptul că partenerul tău flirtează cu altcineva, trebuie să te opreşti în avea încredere în procesul tău de gândire. Cu cât mai departe merge gîndirea obsesivă, cu cât mai sigur devii de conţinutul obsesiei - cu atât mai mult e sigur că te înşeli.
2. Vindecă-ţi durerile interioare.
Componenta primară a geloziei complexe este devalorizarea - te simţi nedemn de iubit de către un partener intim şi inadecvat. Aceste "dureri interioare" dau naştere la obsesii: Dacă, în inima mea, nu cred că sunt demn de iubire, cum aş putea crede pe altcineva când spune că mă iubeşte? Presupun atunci ori că partenerul nu mă cunoaşte aşa cum sunt în realitate, ori că vrea ceva de la mine, cum ar fi bani. Şi pentru că ar fi imposibil ca eu să fiu suficient pentru el/ea, am să caut dovezi că el/ea îşi caută împlinirea în altă parte.
Şi cum multe studii au arătat, orice caută creierul, într-un final va găsi.
Când eşti atacat de acest dureros sentiment de nevrednicie, înainte de a stimula aceste obsesii şi motive de răzbunare, întreabă-te cu voce tare: Ce pot face ca să mă simt mai demn de a fi iubit şi mai adecvat?Doar rostind cuvintele cu voce tare îşi vei da seama că devalorizarea, micşorarea, hărţuirea sau pedepsirea celui iubit, a partenerului, este puţin probabil să te facă să te simţi mai demn de iubire şi un partener mai adecvat.
Ca să te simţi demn de iubire şi adecvat, începe prin a încerca cât poţi de mult să vezi lumea prin ochii partenerului tău şi să simţi cum e să fii în locul lui. Poţi observa că şi el se simte nedemn de iubire şi inadecvat la fel ca tine. Gândeşte-te la ce poţi face ca să vă ajutaţi pe amândoi să vă simţiţi mai demni de iubire.
3. Concentrează-te pe compasiune, nu pe încredere.
Dacă suferi de gelozie complexă, nu poţi avea încredere. Concentrează-te atunci, pe compasiunea pentru tine şi pentru cel iubit. Compasiunea, o componentă importantă a valorilor tale interioare, este înţelegerea durerilor interioare, pentru a vindeca, îmbunătăţi, aprecia, conecta sau proteja. Încrederea se va întoarce eventual, după o lungă perioadă de autocompasiune şi de compasiune a celui iubit. Dar se va distruge aproape imediat dacă încerci să ai încredere fără multă compasiune susţinută.
4. Urmează motivaţia de auto-corectare a geloziei simple.
Fii mai plin de compasiune, mai suportiv, mai cooperant şi mai iubitor. Fii conştient de ceea ce aduce partenerul tău în relaţie. Gândeşte-te la ce poţi face tu în acest moment ca să întăreşti relaţia.
De-a lungul timpului, acest efort susţinut de a consolida relaţia va atenua mult din gelozia complexă. Dar dacă a devenit o obişnuinţă - un răspuns condiţionat atunci când te simţi nedorit sau inadecvat - s-ar putea să ai nevoie de un curs despre valorile interioare şi despre recondiţionarea emoţională sau de psihoterapie specifică pentru a înregistra o schimbare semnificativă.
Dinamica relaţiei poate complica chiar şi gelozia simplă, în special când partenerii nu-şi dau seama de diferenţele dintre temperamentele lor şi dintre trăsăturile lor de personalitate. De exemplu, un partener introvert nu este de acord cu interpretarea partenerului extravert în ceea ce priveşte interacţiunile "adecvate". Ce este doar o prietenie pentru unul, poate semăna cu un flirt îngrijorător pentru celălalt. Şi ceea ce înseamnă în modul cel mai sincer consideraţie pentru unul - "Ar trebui să mă respecţi!" - poate însemna control sau chiar opresiune pentru celălalt - "Nu vrei să fiu eu însămi!"
Reconcilierea disputelor create de diferenţele temperamentale necesită o viziune binoculară - abilitatea de a vedea perspectiva partenerului alături de perspectiva proprie; într-adevăr, de a vedea lumea prin ochii partenerului şi în acelaşi timp din perspectivă proprie. Viziunea binoculară, poate cea mai importantă abilitate relaţională, face ca lumea să pară mai bogată şi mai dinamică. Inabilitatea de a vedea lucrurile şi din perspectiva celuilalt dă naştere la un narcisim reactiv în care nu eşti capabil de a-l vedea pe partenerul tău diferit faţă de ceea ce simţi tu pentru el - şi, desigur, dă naştere şi la gelozie.
Dezarmarea geloziei complexe
1. Nu avea încredere în obsesii.
Obsesiile distorsionează foarte mult realitatea. Dacă nu te poţi opri să te gîndeşti la faptul că partenerul tău flirtează cu altcineva, trebuie să te opreşti în avea încredere în procesul tău de gândire. Cu cât mai departe merge gîndirea obsesivă, cu cât mai sigur devii de conţinutul obsesiei - cu atât mai mult e sigur că te înşeli.
2. Vindecă-ţi durerile interioare.
Componenta primară a geloziei complexe este devalorizarea - te simţi nedemn de iubit de către un partener intim şi inadecvat. Aceste "dureri interioare" dau naştere la obsesii: Dacă, în inima mea, nu cred că sunt demn de iubire, cum aş putea crede pe altcineva când spune că mă iubeşte? Presupun atunci ori că partenerul nu mă cunoaşte aşa cum sunt în realitate, ori că vrea ceva de la mine, cum ar fi bani. Şi pentru că ar fi imposibil ca eu să fiu suficient pentru el/ea, am să caut dovezi că el/ea îşi caută împlinirea în altă parte.
Şi cum multe studii au arătat, orice caută creierul, într-un final va găsi.
Când eşti atacat de acest dureros sentiment de nevrednicie, înainte de a stimula aceste obsesii şi motive de răzbunare, întreabă-te cu voce tare: Ce pot face ca să mă simt mai demn de a fi iubit şi mai adecvat?Doar rostind cuvintele cu voce tare îşi vei da seama că devalorizarea, micşorarea, hărţuirea sau pedepsirea celui iubit, a partenerului, este puţin probabil să te facă să te simţi mai demn de iubire şi un partener mai adecvat.
Ca să te simţi demn de iubire şi adecvat, începe prin a încerca cât poţi de mult să vezi lumea prin ochii partenerului tău şi să simţi cum e să fii în locul lui. Poţi observa că şi el se simte nedemn de iubire şi inadecvat la fel ca tine. Gândeşte-te la ce poţi face ca să vă ajutaţi pe amândoi să vă simţiţi mai demni de iubire.
3. Concentrează-te pe compasiune, nu pe încredere.
Dacă suferi de gelozie complexă, nu poţi avea încredere. Concentrează-te atunci, pe compasiunea pentru tine şi pentru cel iubit. Compasiunea, o componentă importantă a valorilor tale interioare, este înţelegerea durerilor interioare, pentru a vindeca, îmbunătăţi, aprecia, conecta sau proteja. Încrederea se va întoarce eventual, după o lungă perioadă de autocompasiune şi de compasiune a celui iubit. Dar se va distruge aproape imediat dacă încerci să ai încredere fără multă compasiune susţinută.
4. Urmează motivaţia de auto-corectare a geloziei simple.
Fii mai plin de compasiune, mai suportiv, mai cooperant şi mai iubitor. Fii conştient de ceea ce aduce partenerul tău în relaţie. Gândeşte-te la ce poţi face tu în acest moment ca să întăreşti relaţia.
De-a lungul timpului, acest efort susţinut de a consolida relaţia va atenua mult din gelozia complexă. Dar dacă a devenit o obişnuinţă - un răspuns condiţionat atunci când te simţi nedorit sau inadecvat - s-ar putea să ai nevoie de un curs despre valorile interioare şi despre recondiţionarea emoţională sau de psihoterapie specifică pentru a înregistra o schimbare semnificativă.
miercuri, 6 mai 2015
Gelozia simplă şi complexă: Dacă nu aş fi nebun după tine, aş fi doar nebun.
Gelozia simplă începe ca un sentiment de disconfort la gândul că ai putea pierde afecţiunea altcuiva. În gelozia complexă, perspectiva pierderii se simte ca o autodiminuare nejustificată. Devii mai mic şi mai puţin preţios, şi asta pentru că cineva te manipulează şi te trădează.
Gelozia simplă motivează comportamentul de a căuta afecţiunea/recompensa - încerci să fii mai cooperant, serviabil, sau tandru, şi aceasta, de obicei, atrage după sine un răspuns pozitiv suficient cât să atenueze disconfortul. Gelozia complexă motivează atacul, fie în exterior, fie în capul tău. Te face să-i devalorizezi pe ceilalţi şi să încerci să-i controlezi, şi asta invariabil înrăutăţeşte lucrurile.
Gelozia simplă apare pentru prima dată în copilăria timpurie, când copilul îşi vede părinţii manifestând afecţiune unul pentru celălalt sau pentru un alt copil. Copilul atunci încearcă să se strecoare între părinţii care se îmbrăţişează şi încearcă să fie cât mai drăguţ şi mai adorabil posibil. Sosirea unui frate sau soră cauzează adesea regresie cum ar fi enurezisul (udă patul noaptea) şi o vorbire ca de copil mic. Regresia este, în parte, o încercare de a părea mai adorabil pentru părinţii preocupaţi de celălalt copil: "Sunteţi atraşi de bebeluşi? Nici o problemă, şi eu pot face asta."
Gelozia simplă reglează distanţa; Gelozia complexă extinde distanţa
Gelozia simplă funcţionează la multe cupluri ca un fel de reglator de distanţă. Când partenerii se îndepărtează, împunsătura geloziei impune mai multă atenţie şi un comportament de apropiere. Se poate întâmpla frecvent atunci când relaţia este mai nesigură, mai ales în stadiile de început când se formează legătura emoţională, când cele 2 părţi sunt mai vulnerabile la respingere. La acel moment trece neobservată, pentru că partenerii urmează tendinţa naturală de a fi mai iubitori. Ei se reconectează, iar gelozia se reduce imediat.
Când părţile nu se pot reconecta, gelozia simplă nu funcţionează.Atunci când apar resentimentele în relaţie şi acestea blochează comunicarea, gelozia simplă se transformă în sentimente negative generalizate pentru celălalt. Nu este un semn bun când resentimentul înlocuieşte gelozia. Dispreţul va urma foarte curând.
Gelozia simplă poate deveni complexă când copii sunt pedepsiţi pentru faptul că încearcă să fie drăguţi şi adorabili ca răspuns la durerea excluderii. Ei pot interpreta excluderea nu ca o motivaţie internă de a se reconecta ci ca un atac extern. Percepând atacul, ei se simt îndreptăţiţi de a riposta.
Mai frecvent, gelozia complexă coincide cu sinele care se dezvoltă - un concept liber care include conceptul de sine, identitatea, eficacitatea şi valorizarea sinelui. Iese la suprafaţă complet dezvoltată în adolescenţă şi până în primii ani ai tinereţii de vine o problemă majoră în relaţiile apropiate pentru cei care suferă de un sentiment de sine rigid sau insuficient integrat.
Gelozia simplă exprimă valoare; Gelozia complexă te înnebuneşte
Gelozia simplă creşte valoarea celui pe care-l iubeşti - vrei mai mult din el/ea. Gelozia complexă devalorizează pe cel iubit - vrei să-l controlezi, pedepseşti sau să-l eviţi.
Gelozia simplă este bună pentru o relaţie. Cei mai mulţi oameni nu ar vrea un partener căruia să nu-i pese dacă ei s-au culcat cu toată echipa de hochei masculină şi cu cea feminină. Dar chiar şi gelozia simplă este bună în doze mici. Gandiţi-vă la ea ca la un acid concentrat care are nevoie să fie diluat foarte mult ca să fie util fără să dăuneze. Gelozia compleză nu vine niciodată în doze mici şi eventual roade din inima relaţiei.
Gelozia complexă transformă oamenii în Jekyll şi Hyde. Când te simţi apropiat de partenerul tău, nu te poţi imagina vreodată gelos pe el - "Cum am putut gândi acele lucruri urâte," sau, "E aşa de minunat, cum mi-am putut imagina că m-ar trăda vreodată!" Dar odată ce sentimentul de apropiere scade, obsesiile se reîntorc, şi te porţi şi simţi ca o persoană total diferită.
Gelozia complexă este, de obicei, obsesivă. Nu te poţi opri să te gândeşti la o serie de incindente - reale sau imaginare - care o invocă. Obsesiile deteriorează testarea realităţii. Dacă ele persistă, poţi deveni paranoic, cu idei delirante sau halucinatorii.
Următoarea mea postare va arăta cum să-ţi reglezi gelozia complexă înainte de a-ţi strica relaţia şi a te înnebuni.
Gelozia simplă apare pentru prima dată în copilăria timpurie, când copilul îşi vede părinţii manifestând afecţiune unul pentru celălalt sau pentru un alt copil. Copilul atunci încearcă să se strecoare între părinţii care se îmbrăţişează şi încearcă să fie cât mai drăguţ şi mai adorabil posibil. Sosirea unui frate sau soră cauzează adesea regresie cum ar fi enurezisul (udă patul noaptea) şi o vorbire ca de copil mic. Regresia este, în parte, o încercare de a părea mai adorabil pentru părinţii preocupaţi de celălalt copil: "Sunteţi atraşi de bebeluşi? Nici o problemă, şi eu pot face asta."
Gelozia simplă reglează distanţa; Gelozia complexă extinde distanţa
Gelozia simplă funcţionează la multe cupluri ca un fel de reglator de distanţă. Când partenerii se îndepărtează, împunsătura geloziei impune mai multă atenţie şi un comportament de apropiere. Se poate întâmpla frecvent atunci când relaţia este mai nesigură, mai ales în stadiile de început când se formează legătura emoţională, când cele 2 părţi sunt mai vulnerabile la respingere. La acel moment trece neobservată, pentru că partenerii urmează tendinţa naturală de a fi mai iubitori. Ei se reconectează, iar gelozia se reduce imediat.
Gelozia simplă poate deveni complexă când copii sunt pedepsiţi pentru faptul că încearcă să fie drăguţi şi adorabili ca răspuns la durerea excluderii. Ei pot interpreta excluderea nu ca o motivaţie internă de a se reconecta ci ca un atac extern. Percepând atacul, ei se simt îndreptăţiţi de a riposta.
Mai frecvent, gelozia complexă coincide cu sinele care se dezvoltă - un concept liber care include conceptul de sine, identitatea, eficacitatea şi valorizarea sinelui. Iese la suprafaţă complet dezvoltată în adolescenţă şi până în primii ani ai tinereţii de vine o problemă majoră în relaţiile apropiate pentru cei care suferă de un sentiment de sine rigid sau insuficient integrat.
Gelozia simplă exprimă valoare; Gelozia complexă te înnebuneşte
Gelozia simplă creşte valoarea celui pe care-l iubeşti - vrei mai mult din el/ea. Gelozia complexă devalorizează pe cel iubit - vrei să-l controlezi, pedepseşti sau să-l eviţi.
Gelozia simplă este bună pentru o relaţie. Cei mai mulţi oameni nu ar vrea un partener căruia să nu-i pese dacă ei s-au culcat cu toată echipa de hochei masculină şi cu cea feminină. Dar chiar şi gelozia simplă este bună în doze mici. Gandiţi-vă la ea ca la un acid concentrat care are nevoie să fie diluat foarte mult ca să fie util fără să dăuneze. Gelozia compleză nu vine niciodată în doze mici şi eventual roade din inima relaţiei.
Gelozia complexă transformă oamenii în Jekyll şi Hyde. Când te simţi apropiat de partenerul tău, nu te poţi imagina vreodată gelos pe el - "Cum am putut gândi acele lucruri urâte," sau, "E aşa de minunat, cum mi-am putut imagina că m-ar trăda vreodată!" Dar odată ce sentimentul de apropiere scade, obsesiile se reîntorc, şi te porţi şi simţi ca o persoană total diferită.
Gelozia complexă este, de obicei, obsesivă. Nu te poţi opri să te gândeşti la o serie de incindente - reale sau imaginare - care o invocă. Obsesiile deteriorează testarea realităţii. Dacă ele persistă, poţi deveni paranoic, cu idei delirante sau halucinatorii.
Următoarea mea postare va arăta cum să-ţi reglezi gelozia complexă înainte de a-ţi strica relaţia şi a te înnebuni.
luni, 4 mai 2015
Nu lăsa anxietatea să te împiedice să-ţi trăieşti visele!
Te face anxietatea să eziţi şi să te îndoieşti de tine? Când te gândeşti să începi un proiect nou sau să mergi într-o adunare cu oameni pe care nu-i cunoşti, simţi că ţi se strânge stomacul sau eşti îngrozit? Vii cu o mulţime de motive ca să nu faci o activitate profitabilă şi potenţial amuzantă care implică un oarecare risc, cum ar fi să te înscrii într-un club de hiking sau într-o organizaţie de voluntari, să-ţi postezi profilul on-line pe un site de dating, să te menţii în formă, să începi un blog sau să-ţi transformi hobby-ul într-o mică afacere? Faci nenumărate cercetări dar nu faci niciodată următorul pas pentru a-ţi transforma ideile în acţiune? Dacă seamănă cu tine, e posibil ca anxietatea şi prudenţa excesivă să-ţi stea în cale şi te oprească să-ţi aduci la îndeplinire visele şi să trăieşti o viaţă plină de sens şi împlinită. Evitarea înrăutăţeşte lucrurile şi te face mai puţin încrezător în forţele proprii, în timp ce trecerea la acţiune creează un ciclu pozitiv ce ajută ca anxietatea ta să scadă în mod natural. Dar de unde să începem? Strategiile de mai jos furnizează o hartă a drumului de a merge mai departe şi de a face primul pas către viaţa la care visezi!
Nu aştepta ca anxietatea ta să scadă de la sine
Anxietatea ta este legată de o parte a temperamentului tău şi nu va scădea de una singură.Creierele umane sunt programate să nu le placă incertitudinea, impredictibilitatea şi schimbarea, iar unii dintre noi suntem anxioşi din fire. Cu toate acestea, când începi să acţionezi pentru a-ţi îndeplini scopurile chiar dacă eşti anxios şi se întâmplă să suprevieţuieşti acestei experienţe, creierul tău etichetează incertitudinea ca pe ceva mai puţin periculos. De-a lungul timpului, îţi construieşti un sens de eficacitate personală - începi să te vezi ca pe cineva care acţionează şi are sucees când se simte anxios.
Propune-ţi un scop realist care este important pentru tine
Noi toţi avem personalităţi, temperamente şi preferinţe diferite. Nu toţi vrem să ne facem avocaţi, să avem sute de prieteni, să alergăm la maraton, să fim foarte slabi sau să trăim într-un conac. Anxietatea te face să te vezi pe tine ca fiind mai puţin talentat, mai puţin demn de a fi iubit şi mai puţin competent decât alţii. Când te gândeşti să mergi mai departe, dacă nu te cunoşti pe tine însuţi, poţi să-ţi stabileşti ca obiectiv să devii ca prietenul tău sau ca vecinul tău - să faci ce este acceptat de societate sau ce alţii aşteaptă de la tine. Este foarte greu să-ţi stabileşti şi să urmăreşti obiective dificile şi pe termen lung, atunci când nu eşti pasionat de acea activitate. În loc să te gîndeşti la ce "ar trebui" să faci, priveşte înăuntrul tău şi puneţi întrebarea ce vrei de fapt. Poate eşti o persoană creativă, poate îţi place să călătoreşti, să ai o viaţă echilibrată, o viaţă sănătoasă, sau îţi doreşti să găseşti un partener care să ţină la tine. Orice ai vrea, gândeşte-te care ar fi cel mai uşor lucru cu care ai putea să începi. Formulează-ţi scopul foarte precis ca, de ex. "săptămâna viitoare mă voi plimba de 3 ori a câte 20 de minute". Nu poţi urca un munte dintr-o dată şi este mult mai probabil să-ţi îndeplineşti scopul pe baza unei motivaţii intrinseci (care vine din interior) decât dacă încerci să-i mulţumeşti pe alţii.
Ai încredere în proces
Aşa cum Martin Luther King Junior spunea “Încredere înseamnă să faci primul pas chiar dacă nu poţi vedea încă toată scara." Chiar dacă nu ai destulă încredere ca să poţi începe, încrederea va veni dacă vei face primul pas. Cu cât acţionezi mai mult, cu atât vei începe să ai succes şi vei începe să ai încredere în tine, în întregul proces, în univers. Adesea încep să scriu o postare pe acest blog fără să ştiu exact ce voi scrie. Am învăţat că, dacă am o intenţie reală de a-mi ajuta cititorii şi un mesaj de împărtăşit, atunci aceasta se va întâmpla. Cum spun mulţi alţi scriitori, dacă începi să scrii, ideile se vor forma şi "capodopera ta creativă" va apărea în timp ce anxietatea diminuează și vei rămâne cu o poveste de spus sau cu pasiunea reală pentru ideile pe care doreşti să le exprimi. La fel se aplică şi în alte domenii ale vieţii cum ar fi începerea unui nou loc de muncă, a unui nou proiect, a unei noi relaţii ori a unei noi afaceri.
Redu catastrofizarea
Oamenii anxioşi au tendinţa de a pune accent pe ceea ce poate merge prost şi pe ce rău va fi dacă îţi asumi un risc şi vei obţine un rezultat negativ. Ce-ar fi dacă mergi la o întâlnire şi persoana respectivă se dovedeşte a fi nepotrivită sau nu te mai sună apoi? Ce-ar fi dacă investeşti o sumă mică de bani într-o afacere şi aceasta nu merge sau dacă ai aplicat pentru un job şi nu te-au chemat la interviu? Ce-ar fi dacă ţi-ai schimbat job-ul pentru că te simţeai mizerabil şi constaţi că ai nimerit şi mai rău? Şi pentru că nu îţi doreşti astfel de rezultate, cît de rele sunt ele în realitate? Sunt la fel de rele ca şi cum te-ai îmbolnăvi de cancer sau dacă ţi-ar muri un membru al familiei? Bănuiesc că răspunsul este "Nu"! Ai putea să supravieţuieşti? Crezi că ai putea depăşi aceste momente sau ai încerca din nou folosind o altă metodă de această dată? Pun pariu că ai putea! Anxietatea te face să supraestimezi riscurile unei acţiuni, dar care ar fi riscurile de a rămâne într-o situaţie nefavorabilă? Nu vei regreta că nici măcar nu ai încercat să îţi îndeplineşti visele?
Motivează-te singur şi încetează să te mai critici
A-ţi urma visele este destul de greu şi, inevitabil, vei avea obstacole de înfruntat şi probabil vei avea şi perderi de-a lungul drumului. Dar nu trebuie să faci ca aceste bariere să fie şi mai mari blamându-te de fiecare dată când lucrurile nu îţi ies aşa cum ai fi vrut. Multe dintre reuşitele importante ale vieţii au un dram de noroc şi o incertitudine. Noi putem controla ce facem noi, dar nu putem controla marketing-ul sau ce fac alţi oameni. Tu te poţi apăra în timp ce alţii te critică şi te resping, dar asta nu înseamnă neapărat că tu ai făcut ceva greşit. Creierele noastre se îndreaptă în mod natural spre partea negativă a lucrurilor pentru că ele sunt orientate mai mult către protecţie, decât către dezvoltare. Pentru a trece peste acest fapt, trebuie să te concentrezi în mod deliberat pe ceea ce este pozitiv în situaţia dată. Apreciază-te că îţi asumi riscuri, cu tot disconfortul pe care ţi-l creează! Nu poţi controla rezultatul, aşa că laudă-te pentru eforturile făcute şi astfel vei continua să fii motivat!
Cu aceste mijloace, poţi începe să-ţi stăpâneşti anxietatea, decât s-o laşi pe ea să te stăpânească. Nu se pune problema de a scăpa de anxietate, ci de a alege de a merge înainte şi de a întreprinde acţiuni constructive în ciuda anxietăţii, construind astfel rezistenţă şi încredere în tine şi deschizându-te către noi posibilităţi pentru o viaţă productivă şi plină de sens.
Nu este uşor dar merită cu siguranţă efortul!
Abonați-vă la:
Comentarii
(
Atom
)
Auto-îngrijirea este crucială după o despărțire. Metafora rănilor fizice care trebuie să se vindece după o despărțire este destul de potrivită, având în vedere că durerea psihică este severă, cu diferite stadii de vindecare după aceea. (Acestea sunt asemănătoare cu celebrele etape Kubler-Ross de doliu: negare, negociere, furie, depresie, acceptare.) Vestea bună este că cei mai mulți oameni, de obicei, se vindecă în mod corespunzător, cu toate că au nevoie de timp și de efort mental. Fiecare jelește în felul lui și ar trebui să facă ceea ce se simte că este cel mai bine pentru el.
Următoarele sugestii ar putea fi de ajutor:
Este, probabil, mai bine să nu-ţi suprimi sau să-ţi frânezi emoțiile, mai ales imediat după o despărțire. Cu toate acestea, emoțiile pot fi atât de intense încât acestea să nu fie adecvate pentru afișare publică, astfel încât ia o pauză, du-te undeva privat. . .şi scoate-le afară. Țipă, zbiară, exprimă-te. Este normal.
Pe termen scurt, s-ar putea să-ţi stârnească amintiri dureroase, dar normalizează, de asemenea, durerea pe care o simți, astfel încât să știi că nu ești singur.
Familia și prietenii te pot ajuta, dar la fel de bine asigurați-vă că le recunoașteți limitele. Puteți decide că ajutorul unui specialist terapeut poate fi mai adecvat sau mai de ajutor, și poate oferi o perspectivă neutră și de lungă durată. Un terapeut poate, de asemenea, evidenția anumite modele mai profunde de comportament sau de gândire care intervin atunci când se rupe o relație, astfel încât relațiile viitoare să fie mai sănătoase și mai fericite.
4. Citește cărți despre despărțiri.
Ceva din cuvintele tăcute de pe pagina care descrie prin ceea ce treci tu, poate fi calmant într-un mod în care puțin altceva poate fi. De asemenea, ea ajută la repornirea centrilor logicii din creier pe care starea ta emoțională i-a închis sau inundat. Chiar și simple cărți de auto-ajutorare (self-help), cum ar fi "Se numește despărțire (ruptură) Pentru că e ruptă" de Greg Behrendt, pot ajuta mintea ta.
5. Dormi, mănâncă, și fă exerciții fizice.
6. Ai grijă de tine!
Acum este un moment bun pentru a face ritualuri de auto-îngrijire, pe care, în alte momente, le-ai considerat inutile. Cumpără-ţi haine, accesorii sau machiaj. Fă-ţi o nouă tunsoare. Ronțăie niște ciocolată - orice care să stimuleze sentimentul că tu ești cineva demn de compasiune și mândrie.
Începerea unei noi relații este riscantă, dar este în regulă atunci când te simți pregătit pentru o nouă relație; în medie este nevoie de trei până la șase luni de zile pentru a putea ieși din nou la o întâlnire. Și, de fapt, acest lucru este, probabil, cel mai rapid mod de a restabili sentimentul unei persoane de a fi un partener viabil. Cheia este de a lua-o încet și constant.
8. Stabilește limite ferme.
Una dintre cele mai proaste rezultate ale despărțirii este o relație ambiguă, o situație incertă, cu împăcări și despărțiri, ceea ce duce aproape întotdeauna la agravarea suferinței. Aceasta nu înseamnă că nu ar trebui discutate anumite lucruri mai delicate sau probleme nerezolvate importante și întrebări sau că reconcilierile nu se întâmplă niciodată. Dar, cât mai mult posibil, odată ce s-a întâmplat o despărțire, ar trebui să limitezi contactul cu acea persoană. Se aseamănă cu dependența de substanțe: Există o perioadă de așteptare dificilă, dar aceasta este singura modalitate de a merge mai departe și de a te vindeca.
Niciuna dintre acestea nu sunt reguli rapide ci doar sugestii pentru a te scutura de praf după o cădere dură și pentru a te îndrepta în direcția corectă. Dacă, la un moment dat, te simți atât de copleșit încât apelezi în mod excesiv la alcool sau la droguri și/sau nu poți funcționa în viața de zi cu zi și cazi în depresie și/sau anxietate, nu ezita să cauți ajutor profesionist.
Despărțirile sunt evenimente aproape universale, dar încă cataclismice în experiența noastră de viață, și merită o atenție deosebită. Vestea bună e că, în cele mai multe cazuri, după o ploaie devastatoare, norii se împrăștie. În cele din urmă, despărțirile pot duce la o creștere pozitivă și la maturitate, la o mai profundă cunoaștere de sine, și zile mai bune.
Aşa că nu ezita să mă contactezi dacă treci printr-o despărțire şi simți că ai nevoie de ajutor!