Cum influențează Furia, Anxietatea și Depresia, starea de sănătate

Emotiile noastre sunt extrem de importante pentru mentinerea starii de sanatate.

Cercetarile stiintifice au evidentiat legatura dintre emotii si sanatate, fiind foarte stransa in cazul sentimentelor negative: furie, anxietate, depresie. Daca sunt accentuate si prelungite, aceste stari pot creste vulnerabilitatea la boala, pot amplifica simptomele sau pot impiedica recuperarea. Pe de alta parte, starile pozitive, cum ar fi linistea si optimismul, au efecte benefice asupra starii de sanatate.Daca vrem sa aflam de ce ne imbolnavim intr-un anumit moment, trebuie sa luam in considerare multi factori. Suntem expusi in mod constant actiunii unor microbi sau unor celule din corp care incep sa se transforme in tumori si, cu toate ca sistemul imunitar le supravegheaza in permanenta, exista multe lucruri care il pot slabi. Unul este ereditatea: putem mosteni o tendinta genetica de a contracta boli autoimune, cancer sau altele. Alti factori pot fi obiceiurile proaste: fumatul poate provoca boli de plamani, iar alimentatia nepotrivita poate slabi sistemul imunitar. Mediul este si el un factor: poluarea aerului in timpurile moderne a cauzat o crestere semnificativa a problemelor respiratorii.

O noua descoperire facuta in ultimii cinci sau zece ani afirma ca starile psihice pot influenta puterea sistemului imunitar si robustetea celui cardiovascular. Starile emotionale sunt singurele care au fost cercetate din punct de vedere stiintific. Cele daunatoare sunt furia sau ostilitatea, depresia – care nu include doar tristetea, ci si autocompatimirea, sentimentul de vinovatie si disperarea -, stresul, care consta in agitatie, nervozitate si anxietate, si reprimarea sau negarea anxietatii. Cele benefice sunt: calmul, optimismul, increderea, bucuria si bunavointa iubitoare.

Impactul acestor stari asupra sistemului imunitar este masurat prin cresterea sau descresterea numarului si a eficientei celulelor imunitare.

Prima stare psihica este furia. Dr. John Barefoot, de la Universitatea North Carolina, a testat oameni cu potentiale afectiuni grave ale inimii. Atunci cand au venit pentru masurarea blocajelor din artere, li s-a facut un test psihologic pentru a afla cat de furiosi sunt in general. De exemplu, au fost intrebati cat de des tipa la copiii lor. Cel mai redus blocaj al arterelor a fost descoperit in cazul grupului celor mai putin furiosi, cei mai maniosi suferind de cel mai ridicat blocaj. Asta nu dovedeste ca furia blocheaza arterele, pentru ca un al treilea factor ar putea cauza atat furia, cat si blocajul.

Ne trebuie un alt studiu, care sa prezica starea unei persoane in viitor, pornind de la cea actuala. Dr. Redford Williams, de la Universitatea Duke, a studiat 2 000 de muncitori dintr-o uzina, care din intamplare, fusesera supusi cu douazeci si cinci de ani inainte unui test care includea si masurarea nivelului de ostilitate. Dintre cei care avusesera un procentaj foarte mic, murisera intre timp aproape 20 la suta. Aproximativ 30 la suta dintre cei cu un punctaj foarte mare murisera de inima, de cancer sau de alte boli, dar si din cauze ce nu aveau legatura cu starea de sanatate, de pilda accidentele. Asta sugereaza ca, daca sunteti o persoana cronic furioasa, aveti de 1,5 ori mai multe sanse de a muri in urmatorii doua zeci si cinci de ani decat un om care nu e manios.

Putem presupune ca accidentele au fost provocate de furie, dar nu stim asta cu siguranta, De atunci au mai aparut studii care au demonstrat ca furia este un factor puternic in cazul mortii premature. Intr-un studiu inceput la mijlocul anilor ’50, un grup de studenti la medicina au fost testati si catalogati ca fiind ostili sau nu. Cand Williams i-a reperat, douazeci de ani mai tarziu, numai trei dintre cei 136 care nu fusesera etichetati drept ostili murisera. Din grupul celor care manifestau o ostilitate crescuta murisera 16, asa ca se pare ca vorbim despre un factor care mareste foarte mult riscul de deces. Interesant este ca cele mai multe morti ale celor furiosi s-au petrecut inainte ca acestia sa implineasca cincizeci de ani – se pare ca furiosii mor mai devreme.

Dr. Williams a studiat cu atentie si calitatea particulara a furiei, care pare sa conduca la o moarte timpurie, descoperind ca aceasta are trei componente. Prima este atitudinea cinica. Daca avem o perspectiva suspicioasa si negativa asupra oamenilor, atunci presupunem ca este foarte posibil ca ei sa ne ameninte si, prin urmare, e mai bine sa fim atenti. Aceasta atitudine permanenta de ostilitate conduce ulterior la sentimentul de furie, care ne face sa tipam si sa ne plangem fara incetare.

Cercetatorii de la Harvard Medical School au descoperit ca singura emotie des intalnita in cele doua ore care preced un atac de cord grav este furia. Odata instalate bolile de inima, furia pare sa fie deosebit de periculoasa. In cazul celor care au suferit deja un atac de cord, un acces de furie poate scadea eficienta inimii cu sapte sau mai multe procente, ceea ce inseamna o scadere periculoasa a fluxului de sange care trece prin inima. Studiile efectuate la facultatile de medicina de la Stanford si Yale au aratat ca persoanele care au suferit un prim atac de cord si se enerveaza foarte usor sunt de doua sau de trei ori mai predispuse sa moara de un nou infarct de-a lungul urmatorului deceniu. Riscul presupus de ostilitate ar putea fi mai mare pentru barbati decat pentru femei. Testosteronul este un hormon care, in timpul dezvoltarii in uter, determina fatul sa devina baiat. Barbatii au mult mai mult testosteron decat femeile. Acest hormon poate creste agresivitatea, cu toate ca exista o controversa in aceasta privinta. Insa oamenii care comit crime violente au un nivel al testosteronului mai mare decat cel obisnuit. In cazul unui nivel crescut al testosteronului ne place sa controlam situatia, astfel incat avem tendinta sa ne certam sau sa ne luptam mult mai des. Acest lucru pare sa ne faca mai vulnerabili la bolile de inima.

Urmatoarea stare psihica cu urmari nedorite pentru sanatate este depresia, care consta in tristete, autocompatimire si disperare. Exista multe studii pe care o sa le trecem sumar in revista. Dovezile in cazul depresiei sunt mai solide in ceea ce priveste influentarea insanatosirii dupa o boala grava decat referitor la cauza initiala a bolii. De exemplu, intr-un studiu care a avut ca subiect femei suferind de cancer de san, cele mai deprimate au prezentat cel mai mic numar de celule naturale imunitare. Se pare ca una dintre sarcinile acestor celule este sa lupte cu cancerul, patruland prin corp in cautarea tumorilor care incep sa creaseca. Pacientii deprimati au cele mai putine celule de acest gen si, de asemenea, prezinta tumori care se intind mult mai repede in diferite parti ale corpului.

La Mt. Sinai Medical School din New York City, psihiatrii au evaluat nivelurile de depresie ale oamenilor in varsta sositi la spital cu fractura de bazin – un accident grav, care i-ar putea impiedica sa mai mearga vreodata. Comparativ cu cei deprimati, de trei ori mai multi dintre cei care nu erau deprimati au reusit sa mearga din nou, avand de noua ori mai multe sanse sa revina la starea de sanatate anterioara accidentului. Asadar, depresia pare sa aiba de-a face cu vindecarea oaselor sau cu functia de recuperare.

La Universitatea Minnesota, din 100 de pacienti care au suferit un transplant de maduva, 12 dintre cei 13 care au fost foarte deprimati inaite de operatie au murit in primul an de dupa transplant, in timp ce 34 dintre ceilalti 87 mai erau inca in viata dupa doi ani. Depresia reprezinta un risc medical si pentru supravietuitorii atacurilor de cord. La Universitatea din Montreal, in cazul pacientilor deprimati aflati sub tratament dupa un prim infarct, unul din opt era expus unui risc de cinci ori mai mare de a muri decat un pacient cu o boala similara de inima, dar care nu suferea de depresie.

DANIEL GOLEMAN, cercetator in domeniul psihologiei clinice si stiintelor comportamentale, si-a obtinut doctoratul la Universitatea Harvard. Redactor la The New York Times, a colaborat cu numeroase publicatii prestigioase, printre care People, Time, Journal of Social and Clinical Psychology, Publisher’s Weekly, Journal of Transpersonal Psychology, Observer, American Journal of Psychotherapy, Journal of Consulting and Clinical Psychology si Journal of Applied Behavioral Science, fiind nominalizat de doua ori la Premiul Pulitzer. In prezent este copresedinte al Consortiului de Cercetare in Inteligenta Emotionala la Rutgers University si membru al American Association for the Advancement of Science.

Prezentare facuta de Daniel Goleman in cadrul celei de treia Conferinte Minte si Viata la Dharamsala, in 1990.

Emotii vindecatoare: Dialoguri cu Dalai Lama despre ratiune, emotii si sanatate (Curtea Veche 2008)

CÂTEVA IDEI DESPRE LUCRUL CU COPII CU UN SPECIALIST ÎN RELAȚII - RALUCA JACONO - FAMILYLAB AUSTRIA

Despre TIMPUL EXCLUSIV și cât de destructivă este constiința încarcata:

Am fost acasa la o familie care m-au rugat sa vorbesc cu ei despre fiul lor mai mare (5 ani). Si anume, mi-au povestit ca uneori baietelul lor se plange de faptul ca are un frate mai mic (frate de 2,5 ani). In familia respectiva parintii lucreaza in schimburi, in casa traiesc 3 copii (2,5 ani, 5 ani si 16 ani) timpul exclusi...v pe care il au unul pentru celalalt este aproape inexistent.

"Ne e teama ca se simt abandonati si neglijati daca nu petrecem timp exclusiv cu ei. Ce anume sa facem daca ei cer timp mai mult cu noi si noi pur si simplu nu avem resurse. Cel mic are acum varsta la care are trantrumuri si adesea face galagie asa incat nu pot sta de vorba cu cel mare. Cel mare se supara atunci si spune ca nu vrea sa mai aiba un frate mai mic. Si asa ne molipsim cu totii si urlam unii la altii. Suntem obositi si lucram la maxim, si eu si sotul meu. De la gradinita mi-au sugerat sa petrec timp exclusiv cu cel mai mare, sincer, pur si simplu NU AVEM cand. Ce sa facem?" , imi povesteste mamica, vadit epuizata.

Iata perspectiva mea asupra dinamicii acestei familii:

"Timpul exclusiv e minunat, daca exista posibilitatea de a-l avea uneori, fara presiune. "Timpul exclusiv" in sine nu este cel care rezolva conflictele dintre membrii familiei. In cel mai bun caz, le aplaneaza sau sustrage atentia de la ele.

Ce e mai contructiv pe termen lung este calitatea conținerii - in viata cotidiana, nu numai in "vacanta" - atunci cand cineva are o problema sau se simte emotional frustrat, trist etc. Imagineaza-ti ca aveti probleme in cuplu si ca sa le rezolvati va luati "timp exclusiv" unul cu celalalt. Poate in acest timp conflictul voastru se micsoreaza sau trece pe planul doi, e nevoie doar de cateva zile de convietuire cotidiana sa constatati ca timpul exclusiv n-a fost solutia conflictului vostru.

De aceea, atunci cand baiatul vostru mai mare vine si spune "Ma enerveaza faptul ca am un frate mai mic, din cauza lui nu aveti timp de mine" aceasta este o invitatie e de aur pentru voi parintii! E momentul in care trebuie sa luati o decizie parentala grea: de a primi aceasta drept repros si a va incarca constiinta din cauza neputintei de a indeplini cererea SAU a primi aceasta drept o invitatie de a va cunoaste si a va apropia mai mult de copilul vostru satisfacandu-i prin conținere nevoia sa de contact. Fara timp exclusiv copilul vostru poate trai foarte bine! O fac mii de copii care au frati si surori numeroase. Dar fara conținerea emotiilor asa cum sunt ele, fara a se simti OK asa cum este el, copiii nu pot trai si se dezvolta sanatos.

Baiatul nevoie de parinti care, atunci cand se plange de o stare de lucruri, sa ii puna un brat pe umar, sa ii ofere ceva de baut si sa se aseze cu el la masa spunandu-i "nici nu mi-am dat seama cat de dor iti e de noi. si eu te iubesc". Acest spatiu, in care fiecare este vazut, auzit, luat in serios, cu alte cuvinte "conținut" - si care spatiu dureaza uneori 2-3 minute!!!! - e ceea ce creaza confortul, atasamentul si grija intr-o familie. Nu e nevoie de promisiuni, de programari de timp exclusiv si nici de remuscari. Momentul de conectare in sine e de aur".

In secunda in care mi-am incheiat cuvintele, amandoi parintii au inceput sa planga de usurare, baiatul cel mare s-a asezat langa mine, m-a luat de mana si a ramas acolo pe toata perioada consilierii. A fost un moment miscator pentru ca, parintii acestia sunt parinti excelenti iar copiilor le merge minunat in familia lor, asa cum este ea - dar presiunea de a fi un parinte bun - presiune care pluteste pretutindeni in aer prin experti, prin pedagogi, societate samd face adesea ca o familie numeroasa si ocupata sa simta presiune in plus mai degraba decat sa ajute.

Constiinta incarcata aferenta este cel mai daunator sentiment care se poate strecura intr-o familie.

Cu drag,
Raluca Jacono - Familylab

IMAGERIA MENTALĂ ÎN TRATAMENTUL PERSOANELOR ANXIOASE

                Nu poate fi înțeleasă importanța recursului la imagerie în tratamentul persoanelor anxioase, decât clarificând rolul  confruntării, respective al  comportamentului de evitare  în menținerea anxietății. Asemeni oricărui comportament învățat răspunsul anxios ar fi de așteptat să se extindă în cazul în care nu este întărit, în condițiile confruntării cu situațiile anxiogene, de acele consecințe negative, pe care persoana le anticipează. Ne-am aștepta deci, ca în cazul anxietății neadaptative, definite ca teamă nejustificată, persoana să realizeze, în urma confruntării - sau a confruntărilor repetate - că temerile i-au fost nejustificate. Ca o consecință însă a comportamentului de evitare la care persoana recurge cu titlu de mecanism de apărare, șansa acestei experiențe pozitive este ratată, fiind în schimb întărit comportamentul care a permis preîntâmpinarea presupuselor consecințe terifiante. Nu întâmplător se identifică principalul vinovat pentru menținerea anxietății chiar acest comportament de evitare.

                 Pe de altă parte, beneficiile rezultate de pe urma asumării confruntării, sunt multiple. Acestea sunt grupate în următoarele cinci categorii:

                   Extincția - confruntarea permite realizarea faptului că previziunile sumbre legate de situație au fost nefondate sau, în cel mai rău caz, mult exagerate.

                    Habituarea - se referă la slăbirea unui răspuns reflex, prin expuneri repetate la influența acelorași stimuli.

                   Însușirea unor abilități de coping -  persoana confruntată cu situații anxiogene poate învăța răspunsuri adaptative (de exemplu, controlul respirației), care îi vor permite reducerea simptomelor.

                   Modificările cognitive -  persoana expusă confruntării cu situația anxiogenă beneficiază de șansa de a-și putea revizui convingerile referitoare la periculozitatea circumstanțelor, respectiv la propria capacitate de a face față amenințării.

                    Inhibiția reciprocă - definește situația în care, din două comportamente incompatibile, unul îl anulează pe celălalt. Uneori, confruntările din situațiile terapeutice sunt astfel regizate, încât să include recursul la comportamente (de exemplu: relaxarea indusă printr-o tehnică însușită în prealabil, manifestarea furiei față de teamă, etc. ) despre care se poate bănui că vor anihila anxietatea.

                     Sunt  forme de intervenție psihoterapeutică destinate clientului anxios, care recurg la confruntări directe cu situațiile de teamă nejustificată, aceste intervenții fiind întâmpinate însă de foarte mulți client cu rezistență, având în vedere neliniștea considerabilă pe care simplul gând al contactului cu circumstanțele în cauză o mobilizează. În astfel de condiții, este recomandabil să se recurgă la o soluție inovativă și anume, la confruntarea prin intermediul imaginării evenimentului sau situației anxiogene.

ROLUL RELAXĂRII ÎN TRATAMENTUL ANXIETĂȚII

               

Fenomenologia tulburărilor anxioase se leagă, atât pe plan subiectiv, cât și pe cel obiectiv, de starea de tensiune. Subiectiv, atât anxietatea, cât și teama, sunt trăite sub forma unei tensiuni emoționale generatoare de disconfort, iar pe plan obiectiv, se poate urmări asocierea anxietății cu încordarea, care uneori îmbracă chiar forma crampelor musculare, precum și cu tulburări ale echilibrului vegetativ. Nu este întâmplător faptul că tehnicile de relaxare reprezintă un element pratic nelipsit al programelor terapeutice concepute pentru tratamentul anxietății și al fobiilor. Terapiile de relaxare reprezintă piatra de temelie a oricărui program de control (management) al stresului. (Cotton, 1990). Simpla combinare a diferitelor forme ale relaxării poate fi suficientă pentru a se atinge o ameliorare semnificativă a stării persoanelor care suferă de panică și agorafobie.

                 Metodele de relaxare au fost definite drept acele demersuri terapeutice care țintesc cu ajutorul exercițiilor adecvate, decontractura musculară și ameliorarea tensiunii pshice. Astfel, relaxarea "este tehnica căutării odihnei celei mai eficiente posibile, și în același timp, repartizarea economicoasă a energiilor psihice mobilizate de către persoană." Scopul fundamental al demersurilor/tehnicilor de relaxare este definit ca înlăturarea sau risipirea acelor simptome fizice negative, pe care organismal uman le produce sub influența stresului. Ranty (1990) evaluează scopurile relaxării psihoterapeutice într-o perspectivă mult mai cuprinzătoare; în opinia lui, acestea cuprind restructurarea imaginii corporale, atingerea unei autocunoașteri mai profunde și mai adecvate, reconstituirea unității și a identității, dobândirea unei autonomii superioare, asigurarea unei protecții mai eficiente a funcțiilor somatice în cazul fenomenelor de decompensare prin mobilizarea în direcția unei adaptări mai satisfăcătoare, luarea în stăpânire a imaginației reprimate sau a celei care funcționează împotriva persoanei, diminuarea stărilor de anxietate excesivă sau chiar eliminarea acestora, recâștigarea dorințelor și a bucuriilor, eliberarea corpului de tensiunile și crampele în care acesta a fost ținut captiv de către conflicte și traume. Ca o sumarizare a tuturor acestora, sarcina demersurilor psihoterapiilor de relaxare constă în a asigura ființei umane acea libertate care cuprinde în aceeași măsură exprimarea corporală și verbală a acestuia.

                   Baza relaxării o constituie asa-numitul  răspuns de relaxare. Mobilizarea răspunsului de relaxare  se realizează mai încet decât  răspunsul de înfruntare sau evadare  care se poate sesiza în condițiile confruntării cu situațiile amenințătoare. Aceasta se poate explica prin faptul că, în cazul țesutului muscular, nu există o comandă (codificată sub forma unui impuls nervos) care să conducă în mod direct la "deconectare". Toate impulsurile care sunt transmise pe căile nervoase provoacă contracția musculaturii. În măsura în care sistăm însă transmiterea impusurilor activatoare, după trecerea unui anumit timp, mușchii ajung într-o stare de relaxare, vecină cu starea lipsei de activare.

          

HIPNOTERAPIA TULBURĂRILOR ANXIOASE

      Prin hipnoterapia tulburărilor anxioase înțelegem acea intervenție psihoterapeutică care înglobează elemente hipnotice în strategia terapeutică și care își îndreaptă eforturile în direcția dobândirii de către persoană a acelor resurse, cu ajutorul cărora să se poată confrunta în condiții de confort psihic și siguranță de sine, cu situațiile apreciate anterior - în mod nejustificat - ca fiind amenințătoare.

     Hipnoza folosită pentru tratarea tulburărilor anxioase prezintă 2 avantaje pe care le oferă pacientului. Primul dintre beneficii se referă la starea de relaxare profundă care poate fi indusă prin hipnoză, aceasta fiind una dintre cele mai importante caracteristici ale transei. Mai mult chiar, spre deosebire de majoritatea tehnicilor de relaxare, a căror însușire este oarecum laborioasă și necesită timp, în hipnoză relaxarea poate fi indusă relativ rapid, metoda putând fi utilizată și cu titlu de "intervenție de urgență" în cazul persoanelor anxioase.

                 În economia psihoterapiei clientului anxios, relaxarea este importantă, nu doar datorită aportului la destinderea musculaturii anormal de contractate, ci și prin echilibrarea sistemului nervos vegetativ și, implicit, prin reducerea acelui  arousal alarmant, care reprezintă poate cea mai spectaculoasă componentă a anxietății. S-a putut demonstra experimental că simpla inducție a unei inducții hipnotice de rutină are darul de reduce anxietatea și de a ameliora dispoziția emoțională a persoanelor sănătoase, efectele fiind comparabile cu cel obținute prin antrenamentul autogen, respectiv prin odihnă.

               Celălalt avantaj al recursului la hipnoză trebuie căutat în faptul că transa constituie un context facilitator pentru exercițiile de  imagerie mentală,  care ocupă la rândul lor un loc aparte în tratamentul anxietății. Imageria reprezintă, în cazul persoanelor anxioase, acel mediu în care poate fi pregătită confruntarea cu situațiile anxiogene, moment care reprezintă, în esență, cheia oricărei intervenții asupra anxietății.

               Hipnoza permite nu doar evocarea unor situații de viață sau evenimente reale prin proiectarea acestora pe ecranul fanteziei, dar și trăirea acestora, ca și cum întâlnirea s-ar fi produs în mod real. La baza acestei realizări se află o altă caracteristică a transei, anume realizarea unei stări de disociere, care îi permite persoanei să trăiască simultan două stări de conștiență diferite. Aceasta înseamnă că persoană hipnotizată prezintă conștiințe paralele,  ceea ce îi permite atât trăirea fenomenelor de transă ce îi sunt sugerate, cât și păstrarea simultană a rolului mai obiectiv, etichetat ca  observatorul ascuns.

CÂTEVA INFORMAȚII DESPRE TULBURĂRILE ANXIOASE ȘI ATACURILE DE PANICĂ

               Tulburările anxioase generalizate se caracterizează prin prezența unei trăiri anxioase cronice (cu durată de cel puțin o lună), difuze, cu trăirea aprehensiunii unui pericol iminent. Această stare poate fi marcată de episoade anxioase cu caracter mai acut și dezadaptativ. Dar deoarece nici anxietatea difuză, nici atacurile acute nu au legătură cu o amenințare directă, această anxietate este caracterizată care fiind o anxietate care plutește liber.

               Aceste persoane se află într-o permanentă stare de tensiune și supraîncordare, îngrijorare și nu se simt niciodată în largul lor. Ei sunt hipersensibili la relațiile interpersonale și adesea se simt inadecvați și depresivi. Adesea au dificultăți de concentrare și se tem să nu comită vreo eroare. Nivelul ridicat al supraîncordării se reflectă în supraîncordarea posturală și gesturală, hiperreactivitatea la stimuli surveniți brusc sau neașteptat și în mișcările care trădează nervozitatea.

               Frecvent ele se plâng de tensiune în zona gâtului, cefei, umerilor și părții superioare a spatelui, diaree cronică, poliurie și tulburări de somn (insomnia și coșmaruri). Ele transpiră frecvent  și au de obicei palmele ude. Pot suferi de hipertensiune arterială, puls accelerat, tulburări respiratorii sau palpitații fără vreun motiv de natură fiziologică. Indiferent cât de bine le merge în viață, ei sunt temători și așteaptă mereu un eveniment negativ. Temerile și fanteziile lor vagi, combinate cu hipersensibilitatea lor îi fac să se simtă triști și descurajați. Nu numai că au dificultăți în luarea deciziilor, dar după ce au luat o hotărâre se frământă să nu fi greșit cumva și se gândesc la tot felul de factori neprevăzuți care ar putea duce la dezastre. Cum au scăpat de o sursă de îngrijorare, găsesc imediat alta, astfel încât rudele și prietenii își pierd adesea răbdarea cu ele. Și seara la culcare, în loc să se odihnească liniștite, ei își trec în revistă greșelile reale sau imaginare. Când nu se gândesc la problemele trecute, anticipează toate greutățile și problemele ce ar putea apărea în viitor.

               Anxietatea difuză este punctată de atacuri de panică care durează de la câteva secunde până la o oră sau chiar mai mult. Aceste atacuri apar brusc, au o intensitate foarte mare și apoi dispar. Atât apariția cât și dispariția lor nu au o cauză evidentă.

               Simptomatologia variază de la individ la individ, incluzând în general: palpitații, respirație rapidă și sacadată, transpirații abundente, amețeli, senzație de leșin, răcirea extremităților, paloarea feței, nevoia de a urina, senzații diverse în zona abdominală, senzația de moarte iminentă.

               De regulă, atacul durează câteva minute și se remite. În cazul în care acesta durează ceva mai mult, persoana în cauză imploră anturajul să cheme un medic. Acest liniștește bolnavul și îi administrează sedative. Atacurile variază ca frecvență de la câteva pe zi până la unul pe lună sau chiar mai rare. Ele se pot declanșa în timpul zilei sau noaptea când persoana se trezește brusc din somn cu un puternic sentiment de teamă, care evoluează rapid sub forma unui atac. Între atacuri persoana se comportă normal, dar o anxietate și tensiune psihică persistă de regulă.

               Obsesia reprezintă preocuparea persistentă pentru ceva, un gând sau o trăire afectivă.

               Compulsia  este un impuls spre ceva, pe care persoana îl trăiește ca irezistibil, În cazul tulburării obsesiv-compulsive persoanele se simt forțațe să se gândească la ceva la care nu doresc să se gândească, sau să întreprindă acțiuni pe care nu doresc să le realizeze. Ele simt că, comportamentul lor este irațional dar nu se pot controla.

                Tulburările obsesiv-compulsive reprezintă aproximativ 17-20% din cadrul tulburărilor anxioase. Ideile obsessive pot îmbrăca tematică foarte variată cum ar fi preocupări pentru starea de sănătate proprie, comiterea unor acte imorale, suicide sau căutarea unor soluții la probleme insolvabile.

                Deși gândurile obsesive nu sunt de regulă duse la îndeplinire, ele reprezintă o permanentă sursă de tortură psihică pentru individ. În cazul apariției gândurilor obsesive, persoanele practică ritualurile obsesive pentru  a preîntâmpina  producerea evenimentului (bat în lemn, pășesc doar pe anumite porțiuni ale trotuarului, se întorc din drum când apare o pisică neagră etc. )

               Actele compulsive pot fi minore (își face cruce de câteva ori pe zi), sau deranjante (se spală pe mâini de 10 ori pe zi). Realizarea actului compulsiv, de regulă, poate produce o descărcare a tensiunii psihice. Dacă persoana încearcă să reziste compulsiunii, anxietatea crește foarte mult.

               Tulburarea obsesiv-compulsivă este considerate dezadaptativă pentru că subiectul desfășoară comportamente neraționale care reduc flexibilitatea conduitei și capacitatea de autocontrol.

                 Fobia este teama patologică față de un obiect bine precizat care nu reprezintă o amenințare direct pentru pacient. Dar despre fobii vom vorbi altădată.

                 Iar săptămâna viitoare voi prezenta și tipul de terapii potrivite pentru aceste probleme. (psihoterapia cognitiv-comportamentală, hinoterapia, etc.)

DE CE MERGEM LA PSIHOLOG?

Așa cum este aplicată de specialiști, psihoterapia se deosebește de demersurile empirice deoarece presupune o aplicare sistematică și conștientă a unor mijloace psihologice de influențare a comportamentului uman.

Mulți dintre noi am trăit măcar o dată în viață o situație dramatică pe care am depășit-o ajutați de sfatul unei rude sau al unui prieten, sau am făcut o schimbare radicală de viață după o anumită experiență care ne-a făcut să vedem altfel lucrurile.

Psihoterapia se bazează pe supoziția conform căreia, chiar în cazul unei patologii de tip somatic, modul în care individul va percepe și evalua starea sa, precum și strategiile adaptative pe care le folosește, joacă un anumit rol în evoluția tulburării și aceste strategii vor trebui modificate în cazul în care dorim ca afecținea să evolueze favorabil.

La baza oricărei psihoterapii se află convingerea conform căreia persoanele cu probleme psihologice au capacitatea de a se modifica învățând noi strategii de a percepe și evalua realitatea și de a se comporta. Majoritatea psihoterapeuților sunt de părere că scopul psihoterapiei este să transforme această convingere în realitate.

Deci obiectivul oricărei psihoterapii constă în a înțelege comportamentul clientului și a modifica acest comportament astfel încât dificultățile existențiale ale acestuia să fie înlăturate sau măcar diminuate. Pentru acesta, psihoterapeutul încearcă să realizeze o evaluare a personallității clientului, căutând să pună în evidență problemele principale și particularitățile psihice ale acestuia. Demersul psihoterapeutic va avea apoi ca sarcină să elibereze clientul de anxietate, depresie sau alte trăiri afective care împiedică adaptarea optimă  a acestuia la mediu, trăiri care îi perturbă comportamentul și au efecte negative asupra celor din jur, lezând cele mai importane acțiuni ale vieții individului: activitatea profesională, relațiile interpersonale, viața sexuală, imaginea de sine, autoaprecierea, etc.

Psihoterapia este definită ca o acțiune psihologică sistematică, planificată și intențională, având la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct și exercitată de către un psihoterapeut calificat (psiholog) asupra clientului. Ea utilizează metode și acțiuni specifice și nu se poate confunda cu simpla acțiune caldă și simpatică pe care o exercită la nivel empiric o rudă, un preot sau un prieten foarte apropiat.
Psihoterapia poate fi privită și ca o relație interpersonală dintre pacient și psihoterapeut, relația menită să investigheze și să înțeleagă natura problemelor psihice ale clientului în scopul de a corecta aceste probleme și a elibera pe client de suferință.
Suferința psihică se poate manifesta sub forma unor atitudini, sentimente, stări, comportamente sau simptome care creează tulburări clientului și de care acesta dorește să se elibereze. Obiectivul major al psihoterapiei constă în a produce modificări în sfera personalității clientului, modificări care îl vor ajuta să realizeze o adaptare mai eficientă, mai puțin dezagreabilă și mai stabilă la mediu. Deși psihoterapia vizează în primul rând simptomele, dificultățile, tulburările și dezadaptările clientului, ea nu trebuie redusă doar la procesul psihologic de vindecare, ci trebuie să vizeze, pe cât posibil, o restructurare de profunzime a personalității, precum și o mai eficientă reglare și autoreglare a stărilor psihice ale acestuia, să fie preventivă și autoformativă, să urmărească evoluția omului, actualizarea disponibilităților sale latente și a potențialului său maximal, atît pe plan fizic cât și spiritual.
Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, începând cu crizele existențiale, tulburările din sfera personalității, nevrozele, afecțiunile psihosomatice, bolile organice cronice și terminând cu susținerea psihoterapeutică a unor pacienți psihotici aflați în faza de remisie, unde vine în completarea tratamentului psihiatric.

RIȘTI?....

"Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
... Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi…
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori…
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş…
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic…"

Rudyard Kipling: Rişti…

DRUMUL SPRE LIBERTATE: Câte uşi nu deschidem de teama de a nu risca?

Într-o ţară aflată în război, era un rege care înspăimânta pe prizonierii săi, nu-i omora. Îi ducea într-o sală în care era un grup de arcaşi de o parte şi o uşă imensă din fier de cealaltă parte, deasupra căreia se vedeau sculptate figuri ...acoperite de sânge. În această sală, îi punea să formeze un cerc şi le spunea: puteţi alege între a muri săgetaţi de arcaşii mei sau a trece prin această uşă. În spatele acestei uşi EU VĂ VOI AŞTEPTA.Toţi alegeau să fie omorâţi de arcaşi.
După terminarea războiului, un soldat care servise în slujba regelui mult timp, se adresă regelui:
- Sire, pot să vă întreb ceva?
- Spune, soldatule.
- Sire, ce se află în spatele uşii?
Regele îi răspunse:
-Mergi şi vezi tu însuţi!!!
Soldatul deschise înspăimântat uşa şi, pe măsură ce o făcea, intrau raze de soare şi lumina invadă sala. Şi, în cele din urmă, surprins, descoperi.că uşa se deschidea în faţa unui drum care conducea spre LIBERTATE !!!
Soldatul, vrăjit, îşi privi regele, care îi spuse:
- Eu le dădeam ocazia să ALEAGĂ dar, din teamă, preferau să moară decât să rişte să deschidă această uşă!!!
Câte uşi nu deschidem de teama de a nu risca?
De câte ori nu ne pierdem libertatea şi murim înlăuntrul nostru, doar pentru că ne este teamă să deschidem uşa visurilor noastre?