IMAGERIA MENTALĂ ÎN TRATAMENTUL PERSOANELOR ANXIOASE

                Nu poate fi înțeleasă importanța recursului la imagerie în tratamentul persoanelor anxioase, decât clarificând rolul  confruntării, respective al  comportamentului de evitare  în menținerea anxietății. Asemeni oricărui comportament învățat răspunsul anxios ar fi de așteptat să se extindă în cazul în care nu este întărit, în condițiile confruntării cu situațiile anxiogene, de acele consecințe negative, pe care persoana le anticipează. Ne-am aștepta deci, ca în cazul anxietății neadaptative, definite ca teamă nejustificată, persoana să realizeze, în urma confruntării - sau a confruntărilor repetate - că temerile i-au fost nejustificate. Ca o consecință însă a comportamentului de evitare la care persoana recurge cu titlu de mecanism de apărare, șansa acestei experiențe pozitive este ratată, fiind în schimb întărit comportamentul care a permis preîntâmpinarea presupuselor consecințe terifiante. Nu întâmplător se identifică principalul vinovat pentru menținerea anxietății chiar acest comportament de evitare.

                 Pe de altă parte, beneficiile rezultate de pe urma asumării confruntării, sunt multiple. Acestea sunt grupate în următoarele cinci categorii:

                   Extincția - confruntarea permite realizarea faptului că previziunile sumbre legate de situație au fost nefondate sau, în cel mai rău caz, mult exagerate.

                    Habituarea - se referă la slăbirea unui răspuns reflex, prin expuneri repetate la influența acelorași stimuli.

                   Însușirea unor abilități de coping -  persoana confruntată cu situații anxiogene poate învăța răspunsuri adaptative (de exemplu, controlul respirației), care îi vor permite reducerea simptomelor.

                   Modificările cognitive -  persoana expusă confruntării cu situația anxiogenă beneficiază de șansa de a-și putea revizui convingerile referitoare la periculozitatea circumstanțelor, respectiv la propria capacitate de a face față amenințării.

                    Inhibiția reciprocă - definește situația în care, din două comportamente incompatibile, unul îl anulează pe celălalt. Uneori, confruntările din situațiile terapeutice sunt astfel regizate, încât să include recursul la comportamente (de exemplu: relaxarea indusă printr-o tehnică însușită în prealabil, manifestarea furiei față de teamă, etc. ) despre care se poate bănui că vor anihila anxietatea.

                     Sunt  forme de intervenție psihoterapeutică destinate clientului anxios, care recurg la confruntări directe cu situațiile de teamă nejustificată, aceste intervenții fiind întâmpinate însă de foarte mulți client cu rezistență, având în vedere neliniștea considerabilă pe care simplul gând al contactului cu circumstanțele în cauză o mobilizează. În astfel de condiții, este recomandabil să se recurgă la o soluție inovativă și anume, la confruntarea prin intermediul imaginării evenimentului sau situației anxiogene.

ROLUL RELAXĂRII ÎN TRATAMENTUL ANXIETĂȚII

               

Fenomenologia tulburărilor anxioase se leagă, atât pe plan subiectiv, cât și pe cel obiectiv, de starea de tensiune. Subiectiv, atât anxietatea, cât și teama, sunt trăite sub forma unei tensiuni emoționale generatoare de disconfort, iar pe plan obiectiv, se poate urmări asocierea anxietății cu încordarea, care uneori îmbracă chiar forma crampelor musculare, precum și cu tulburări ale echilibrului vegetativ. Nu este întâmplător faptul că tehnicile de relaxare reprezintă un element pratic nelipsit al programelor terapeutice concepute pentru tratamentul anxietății și al fobiilor. Terapiile de relaxare reprezintă piatra de temelie a oricărui program de control (management) al stresului. (Cotton, 1990). Simpla combinare a diferitelor forme ale relaxării poate fi suficientă pentru a se atinge o ameliorare semnificativă a stării persoanelor care suferă de panică și agorafobie.

                 Metodele de relaxare au fost definite drept acele demersuri terapeutice care țintesc cu ajutorul exercițiilor adecvate, decontractura musculară și ameliorarea tensiunii pshice. Astfel, relaxarea "este tehnica căutării odihnei celei mai eficiente posibile, și în același timp, repartizarea economicoasă a energiilor psihice mobilizate de către persoană." Scopul fundamental al demersurilor/tehnicilor de relaxare este definit ca înlăturarea sau risipirea acelor simptome fizice negative, pe care organismal uman le produce sub influența stresului. Ranty (1990) evaluează scopurile relaxării psihoterapeutice într-o perspectivă mult mai cuprinzătoare; în opinia lui, acestea cuprind restructurarea imaginii corporale, atingerea unei autocunoașteri mai profunde și mai adecvate, reconstituirea unității și a identității, dobândirea unei autonomii superioare, asigurarea unei protecții mai eficiente a funcțiilor somatice în cazul fenomenelor de decompensare prin mobilizarea în direcția unei adaptări mai satisfăcătoare, luarea în stăpânire a imaginației reprimate sau a celei care funcționează împotriva persoanei, diminuarea stărilor de anxietate excesivă sau chiar eliminarea acestora, recâștigarea dorințelor și a bucuriilor, eliberarea corpului de tensiunile și crampele în care acesta a fost ținut captiv de către conflicte și traume. Ca o sumarizare a tuturor acestora, sarcina demersurilor psihoterapiilor de relaxare constă în a asigura ființei umane acea libertate care cuprinde în aceeași măsură exprimarea corporală și verbală a acestuia.

                   Baza relaxării o constituie asa-numitul  răspuns de relaxare. Mobilizarea răspunsului de relaxare  se realizează mai încet decât  răspunsul de înfruntare sau evadare  care se poate sesiza în condițiile confruntării cu situațiile amenințătoare. Aceasta se poate explica prin faptul că, în cazul țesutului muscular, nu există o comandă (codificată sub forma unui impuls nervos) care să conducă în mod direct la "deconectare". Toate impulsurile care sunt transmise pe căile nervoase provoacă contracția musculaturii. În măsura în care sistăm însă transmiterea impusurilor activatoare, după trecerea unui anumit timp, mușchii ajung într-o stare de relaxare, vecină cu starea lipsei de activare.

          

HIPNOTERAPIA TULBURĂRILOR ANXIOASE

      Prin hipnoterapia tulburărilor anxioase înțelegem acea intervenție psihoterapeutică care înglobează elemente hipnotice în strategia terapeutică și care își îndreaptă eforturile în direcția dobândirii de către persoană a acelor resurse, cu ajutorul cărora să se poată confrunta în condiții de confort psihic și siguranță de sine, cu situațiile apreciate anterior - în mod nejustificat - ca fiind amenințătoare.

     Hipnoza folosită pentru tratarea tulburărilor anxioase prezintă 2 avantaje pe care le oferă pacientului. Primul dintre beneficii se referă la starea de relaxare profundă care poate fi indusă prin hipnoză, aceasta fiind una dintre cele mai importante caracteristici ale transei. Mai mult chiar, spre deosebire de majoritatea tehnicilor de relaxare, a căror însușire este oarecum laborioasă și necesită timp, în hipnoză relaxarea poate fi indusă relativ rapid, metoda putând fi utilizată și cu titlu de "intervenție de urgență" în cazul persoanelor anxioase.

                 În economia psihoterapiei clientului anxios, relaxarea este importantă, nu doar datorită aportului la destinderea musculaturii anormal de contractate, ci și prin echilibrarea sistemului nervos vegetativ și, implicit, prin reducerea acelui  arousal alarmant, care reprezintă poate cea mai spectaculoasă componentă a anxietății. S-a putut demonstra experimental că simpla inducție a unei inducții hipnotice de rutină are darul de reduce anxietatea și de a ameliora dispoziția emoțională a persoanelor sănătoase, efectele fiind comparabile cu cel obținute prin antrenamentul autogen, respectiv prin odihnă.

               Celălalt avantaj al recursului la hipnoză trebuie căutat în faptul că transa constituie un context facilitator pentru exercițiile de  imagerie mentală,  care ocupă la rândul lor un loc aparte în tratamentul anxietății. Imageria reprezintă, în cazul persoanelor anxioase, acel mediu în care poate fi pregătită confruntarea cu situațiile anxiogene, moment care reprezintă, în esență, cheia oricărei intervenții asupra anxietății.

               Hipnoza permite nu doar evocarea unor situații de viață sau evenimente reale prin proiectarea acestora pe ecranul fanteziei, dar și trăirea acestora, ca și cum întâlnirea s-ar fi produs în mod real. La baza acestei realizări se află o altă caracteristică a transei, anume realizarea unei stări de disociere, care îi permite persoanei să trăiască simultan două stări de conștiență diferite. Aceasta înseamnă că persoană hipnotizată prezintă conștiințe paralele,  ceea ce îi permite atât trăirea fenomenelor de transă ce îi sunt sugerate, cât și păstrarea simultană a rolului mai obiectiv, etichetat ca  observatorul ascuns.